Întâlnire cu Pământul şi Timpul

Ţin minte că glasul individului contrastase, prin tărie şi intonaţia  voit impertinentă, cu murmurul  discret născut în  "coada” la autografe: "Da’ ce-i aici, dom’le? Se dă ceva, că s-au bulucit în halul ăsta?” Era un individ înalt, răşchirat, cu mutră cabalină şi rostise  întrebarea  nu atât pentru interlocutorul său - un obez transpirat cu faţa nerasă, ca o lună plină -, cât spre a fi auzit de mulţime. Deşi se vedea limpede ce "se dă”, grăsanul intră în joc, răspunzând la fel de sonor: "Ei, ce se dă?...Nu vezi ce ţin în mâini? Cartea lui... Uite-l la masă”. "Ai  dreptate – continuă lunganul -, stau la autografe ca la carne. Da’ ce-i dom’le cu «paleriada» asta?” "Cum ce e? Asta e!” – îi răspunse  rotofeiul. Şi continuă, ceva mai potolit: " Ce zici?...Noi când vom ajunge să nu mai prididim cu semnatul?” "Doamne fereşte de aşa ceva!”- conchise fără echivoc slăbănogul şi îşi făcu loc spre standul editurii vecine.

Era în mai, prin 2003 sau 2004 şi mă aflam la târgul "Bookarest”, unde asistasem la fabula cu vulpea şi strugurii acri, jucată de doi scriitori. Pe ei, alături de alţii asemenea lor, nu peste multă vreme,  aveam să îi numesc, argumentat, "bărbăţeii de elită”, pentru ca mai apoi – pe când, graţie unui abil marketing editorial şi critic, nu mai dispreţuiau mulţimea din "coada” la propriile autografe -  să le găsesc un nume mult mai potrivit: "humanitrăistarii”. Dialogul lor a fost doar un pretext, căci nu despre ei voi scrie.

În iunie al aceluiaşi an aveam să îl însoţesc pe "anticălător” – cum îi plăcea să se autodefinească – în Bucovina. Librăria Mihai Eminescu devenise – prea uzitat, însă potrivit termen – neîncăpătoare, semn că, de pe cele câteva afişe lipite în grabă la intersecţii, numele Octavian Paler  şi Caminante trecuseră de la om la om. Şi s-a repetat "paleriada”.

 A doua zi, la Gura Humorului, ultimele autografe s-au aşternut în prag de noapte. Semn că într-adevăr " se dădea ceva”, sutele de cititori intraseră în sală gătiţi în haine de duminică, degajând aerul solemn cu care merg la biserică. Mărunte fapte – gesturi, atitudini, priviri – ori numai simple haine îngrijite, mai cu seamă în oraşele de provincie, sunt semne ale purtării colective ce pot reda efemer nădejdea şi celui mai mizantrop individ, care, asemenea lui Diogene, cu lumânarea aprinsă în plină zi, mai caută oameni.

Unii aduseseră cu ei volumele Drumuri prin memorie, ei cunoscând Egiptul, Grecia şi Italia doar din paginile acestora. Iar o prietenă , abia întoarsă dintr-un periplu sud-american îmi mărturisise neputinţa de a-mi trimite pe o carte poştală  impresii de călătorie din Mexic spunându-mi: "După Caminante, cu ce puteam eu veni, spre a-ţi face plăcere?”. Că se înşela, e o altă poveste, generată de împătimitul şi îngrijoratul de Natură care mă declar. Vorbele ei arătau însă că pentru cei mai mulţi - fie că se visează pe  Acropole, la Giseh, la Palermo pe a sa "Via Butera 24” ori la San Michele -, aerul din jurul coloanelor, piramidelor, statuilor ori din jurul altor bătrâne zidării, se află în proprietatea intelectuală a "anticălătorului”. Căci nu fusese puţin lucru putinţa de a sculpta  în văzduhul acelor locuri, dând forme precise reveriilor, îndoielilor şi  melancoliilor, spre a defini limpede stările ce copleşesc şi pulverizează gândul.

"La patruzeci şi patru de ani mă mai trezesc visând la gingăşii esenţiale” mărturisea Romain Gary în romanul La promesse de l’aube. Că performanţa asta e  posibilă şi la senectute aveam să înţeleg la  Scoruşu, pe Bistriţa Aurie. Acolo, într-o după-amiază,  l-am văzut pe "anticălător” abandonându-se ierburilor şi florilor, respirând amplu şi rar,  deodată cu uriaşa fiinţă mereu rănită, mereu îngăduitoare  şi neînfrântă care este Pământul. S-a ridicat într-un târziu şi mi-a cerut o coasă: ”N-am mai cosit de vreo cin’zeci de ani...”. I-am adus una din sat.

Într-o Bucovină în care pădurile se retrag spre vârfuri din calea drujbelor şi unde, înverşunate, motocositoarele tund "englezeşte” poienile, coasa – un accesoriu tot mai inutil, poate  fi tocită. După două-trei  brazde am auzit glasul gresiei pe  tăiş, acel cântec, ca o garanţie, că, încă, nu e totul pierdut.

Am privit atunci, cu ochi de cunoscător, la mâinile "solistului”: în ritmul dreptei ce ţinea piatra, degetele stângii jucau pe muchia coasei ca pe gâtul unei viori, ferm şi sprinten, tot mai către vârf. Şi aici am recunoscut profesionistul. Şi fericirea. Întinerind bătrânul obraz pământesc, brazdele s-au aşternut apoi umede, culcate necruţător şi gingaş deopotrivă, cu râvna unei întâlniri de liceu. Ceea ce, de fapt, se şi întâmpla. Dovadă stau câteva fotografii.

În 2 iulie 2007, la nici două luni de la trecerea în nefiinţă a scriitorului, vernisam la Galeria Mică din Cluj o expoziţie foto comemorativă. Era data la care  Octavian Paler ar fi împlinit 81 de ani. Se aflau în sală admiratori, dar şi contestatari ai acestuia. Vorbindu-le, am rostit un proverb: "Nu te apropia prea tare de idoli, căci dacă îi ciocăneşti, e posibil să sune a gol”. Şi pentru unii şi pentru alţii am adăugat însă că cei care au fost mai  aproape pe Octavian Paler au înţeles că "suna a om”.