Maglavit de FMI

Vizita doamnei Christine Lagarde la Bucureşti a fost în sine un eveniment de substanţă şi, după epuizare, cu notabile consecinţe. Câţiva analişti care au mereu mere acre în gură au catalogat de-a dreptul vizita la capitolul pagube pentru România. Teoria colonizării şi a rolului FMI de storcător de resurse a bietei noastre ţărişoare au fost suport pentru glasurile “patriotului naţional” care au văzut prezenţa doamnei Lagarde ca un semnal pentru adâncirea subjugării României. Dacă vine special la Bucureşti chiar şeful FMI înseamnă că EI au speranţe mari să se îmbogăţească peste poate pe spinarea noastră, să ne jefuiască şi de bruma ce-o mai avem ascunsă prin cotloane. Alţi strâmbători din nas, mai “occidentali”, nu s-au arătat atât de speriaţi de vizita şefului FMI. Ei au fost mai subtili – au trecut-o la capitolul dezamăgiri: nu ne-am ales cu soluţii; cea mai puternică femeie a Lumii nu ne-a oferit scenariul special ales şi gândit pentru România. Nu ne-a spus nimic despre mărimea sumei angajate, şi nici nu a indicat unde să investim banii împrumutaţi.

În fine, o minoritate a înţeles că FMI şi-a încheiat în România rolul de pompier şi apoi de agent care dirijează în intersecţie circulaţia. Constrângerile şi le asumă acum guvernele, iar finanţatorii internaţionali vor să-şi cunoască partenerii de dialog. De aceea vizita la Cotroceni a fost  minimală, iar întâlnirile cu primul-ministru mult mai consistente.

Ceea ce vrem să facem în România este clar lăsat la mâna autorităţilor. Ele îşi asumă politicile, ele îşi  proiectează priorităţile. Fondul poate să dea un sfat pentru banii pe care îi împrumută dar nu îi bagă şi în traistă. Mugur Isărescu a trimis la Maglavit grupul de critici care voiau ca vizita Christinei Lagarde să fie o minune. FMI nu a făcut pe nicăieri minuni. A dat bani şi a cerut rezultate după canoanele instituţiei. Fondul nu s-a schimbat în esenţă.

Mulţi uită însă că România şi FMI au o relaţie de coabitare foarte veche, încă din vremea lui Ceauşescu. De fapt, România era singura ţară comunistă care avea un acord de împrumut cu FMI, reuşind să obţină chiar o excepţie de tratament: folosirea banilor direct pentru finanţarea unor proiecte industriale. Acum datele relaţiei sunt mult mai formalizate şi vizita directorului general al FMI vine să pună ordine şi în nivelul de reprezentare în negocieri şi în protocolul întâlnirilor. Nu cred că funcţionarii FMI, membrii echipei de negocieri care vin şi pleacă vor mai fi priviţi şi primiţi ca înalţi emisari, cu poarta deschisă la Guvern, Cotroceni sau Banca Naţională. Conferinţe de presă supramediatizate, declaraţii răsucite pe toate părţile ale şefilor de echipă care trec pe aici devin o amintire. Dialogul curent va fi la nivel de directori de ministere şi, la vârf, cu secretarii de stat. Şefii de misiuni FMI care s-au perindat pe la Bucureşti erau funcţionari de nivel mediu la Washington, dar, băgaţi prea mult în seamă, deveneau aroganţi, erau cuprinşi aici de sindromul de mărire după ce stăteau la bancuri cu Băsescu sau îi explicau lui Boc teoria accizei. Christine Lagarde a arătat cum trebuie să fie privită instituţia: cu respect care vine din competenţa interlocutorilor, dar şi ca un partener normal de rezolvare a problemelor.

Trimiterea spre Maglavit sugerată de Isărescu nu este o “aroganţă”, ci o invitaţie spre soluţiile gândite şi asumate de politicienii de la Bucureşti. Lagarde nu poate să ne arate într-o conferinţă de o oră la BNR cum să ne îmbogăţim. Cei care au crezut că va avea loc o întâlnire similară cu minunea văzută de Petrache Lupu sunt călătorii cei mai buni pentru Maglavit.

Îi sugerez guvernatorului să includă pe traseu şi o haltă la viticultorul din Drăgăşani. Un pahar de Crâmpoşie ar face parte din “preliminariile” ce deschid calea spre înţelesul mai profund al stării de bine.