Norocul, ruda discretă a şansei

Bătrânii care au lucruri cu adevărat interesante de povestit sunt puţini. Aş spune din ce în ce mai puţini, deoarece, cu vârsta, oamenii se limitează la câteva întâmplări şi nu se întreabă dacă tot ce a fost extraordinar în viaţa lor e de interes şi pentru cei care-i ascultă.

Un nonagenar, care trecea drept verde la minte, mi-a povestit zilnic, până ce a murit, aceleaşi şi aceleaşi istorii din tinereţea lui, de parcă timpul se oprise la anul când a moştenit un unchi bogat şi a început să schimbe iubitele săptămânal. Vorbea mereu despre multele lui iubite, dar de fapt toate poveştile erau despre una din ele.

Un alt bărbat, trecut de 80 de ani, care a călătorit mult şi se pricepe să evoce momente pline de sens din aventuroasa sa existenţă, face întotdeauna caz de "îngerul său păzitor", de noroacele avute în împrejurări potrivnice. Vorbind mereu despre noroc şi despre nişte coincidenţe providenţiale, mi-am dat seama că omul numea noroc jocul şanselor. Dacă reuşise să iasă întreg din unele situaţii în care alţii pierdeau era pentru că avea dotarea intelectuală pentru a rezolva situaţiile, dar nu era conştient c-o avea. Era pregătit şi pentru asemenea conjuncturi conflictuale, fără s-o ştie. Ar fi să spunem că şansele îl cunoşteau şi-l aveau în vedere tocmai pentru momentele de dilemă. Aceştia erau "îngerii păzitori": o anume pregătire pentru viaţă şi profesie, în stare de depozit niciodată activat.

În Europa dinspre vest, vânătorilor de antichităţi, care bat târgurile şi din când în când dau lovitura cu piese de mare valoare, ignorate de masa clienţilor obişnuiţi sau ocazionali, li se mai spune şi chilipirgii. Dar chilipirgii cu talentul unic de a fi prezenţi în locul potrivit, la momentul potrivit şi cu banii potriviţi în buzunar. Ce au ei în plus faţă de restul "norocoşilor" - fiindcă toţi vânătorii de anticuri au cel puţin un noroc cu care pot să se laude - e frecvenţa norocului.

Nu-i deloc exagerat să vorbim despre o anume planificare a noroacelor. Cu cât omul e mai antrenat - nu instruit, nu cultivat, ci antrenat! - să vadă luciul aurului în grămada de alămuri, cu atât bafta e mai mică şi şansa mai mare. Domnul căruia îi place să povestească întâmplările, în care ar fi fost să-şi strice rău viaţa, vine de fiecare dată cu o frază tip: "Brusc, mi-am adus aminte ce-mi spusese în facultate profesorul de fizică...". Că e profesorul de fizică sau altă persoană, la ştiinţa căruia norocosul a luat aminte, nu contează. E important faptul că, exact ca într-o balanţă, la fiecare întrebare de tipul "ori ştii, ori îţi tăiem capul", pe celălalt taler apare o soluţie tezaurizată în trecut, o idee ţinută la dospit, o învăţătură adunată în stocul aparent de prisos, doar de plăcerea învăţatului.

Ca să recunoşti aurul în grămada de neferoase care pleacă la topitorie, trebuie să fi ţinut cândva aur în mână, să ştii la ce-i bun aurul şi să nu ţi se pară mai aurie decât aurul alama bine lustruită.