O dată pe an

O data pe an avem si noi dreptul sa fim protagonistii propriilor vieti, sa uitam ca nu e politicos sa ne laudam cu calitatile noastre, sa ne alintam si sa ne lasam alintati de cei dragi, de aceia pe care ii iubim neconditionat, fara limite. O data pe an, de ziua noastra, cand calendarele sarbatoresc trecerea timpului, e moral sa ni se spuna lucruri frumoase, sa ni se recunoasca meritele si sa ne asezam in jurul unei mese, de unde sa privim in ochi trecutul si prezentul, intelegand, mai bine ca oricand, ca nu e rusinos sa luptam ca sa ne castigam un loc pe lume, ca nu e prea mult sa spunem, in fiecare dimineata, ca viata ne e necesara, asa greoaie si oscilanta cum e ea.

Deocamdata, eu refuz sa am zi de nastere. Nu mai vreau sa mi se organizeze reuniuni de familie, nu mai stiu sa ma bucur de ziua mea, dar imi dau seama, deschizand bine pleoapele pentru a privi in jur si amintindu-mi de cea care am fost, pana acum cateva luni, ca pretextul acesta este in realitate un simplu obicei nobil, care arata ca e bine sa avem rude pe care sa le cinstim cu un pahar de liniste si cu un zambet, ca e reconfortant sa ne deconectam de la ne­bunia fiecarei zile, macar pentru cateva ore, macar pentru cativa pasi facuti in tihna, macar pentru un "la multi ani" si o imbratisare.

Pentru ca m-am nascut chiar in ziua de Craciun, pe 25 decembrie, nu am avut niciodata atat de multi musafiri cat mi-as fi dorit. Imi imaginam, an de an, casa plina de oameni dragi, aproape ca mi se intiparise in minte imaginea ideala a bradului inghesuit de atatea voci tandre. Imi dadeam seama, tarziu, prea tarziu ca sa ma scutesc de lacrima, ca, la fel ca mine, si ceilalti voiau sa stea de Craciun in familie, doar in familie. Ma resemnam si acum inteleg ca aveam cu ce sa-mi consolez deza­ma­girea. Tata, mama, fratele meu, sora mea, buncii, cativa prieteni foarte apropiati, toti ma asigurau ca trebuie sa ma bucur de minunea ca suntem impreuna si ma rugau sa nu mai fiu trista si sa fiu de acord cu faptul ca lumea sta acasa de Craciun si evita vizitele sau aniversarile.

Ziua tatei, din mijlocul verii, a fost mereu un prilej perfect ca sa se stranga lume multa la noi in curte. Asa cum am mai povestit, aniversarile lui erau adevarate spectacole, la fel cum viata langa el era o provocare con­tinua. Multi invitati, vorbe de ca­li­tate, amintiri emotionante, litera­tura si muzica, lumina de iulie, ames­tecata cu o neegalata pofta de viata si de cunoastere, rude din toate colturile tarii, fini si nepoti, acorduri de chitara, insotind discret planuri de viitor, de viitor impreuna, de viitor linistit.

Probabil ca daca nu s-ar obisnui sa se serbeze ziua de nastere, uneori obositoare, uneori excesiv de protocolara, ar aparea alte si alte motive ca sa fim toti, ca sa uitam de rautati si de nemultumiri, ca sa ne simtim in fami­lie, chiar si atunci cand nimerim la masa cu niste straini, ca sa ne zambim si sa ne luam in brate, fara sa ne acuze nimeni de patetism sau indrazneala. Cu toate astea, asa cum mi se pare ca la o nunta ultimii care se simt bine sunt mirii, am avut intotdeauna senzatia ca protagonistul unei aniversari e un erou, pentru ca isi imparte timpul si atentia intre toti invitatii, pentru ca trebuie sa fie amabil si grijuliu, indiferent de situatia pe care ajunge sa o traiasca, pentru ca nu e pe deplin liber sa-si directioneze gesturile si privirea spre cine ii e mai drag. Poate ca, pe undeva, aniversarea zilei de nastere e un fel de nunta. Nunta pe care oricare dintre noi o poate organiza in fiecare an.

Nu sunt adepta protocolului exagerat, nu-mi plac reactiile artificiale sau zambetele fortate, la nici un fel de sarbatoare. Nu am fost niciodata obligata de ai mei sa ma adaptez pe deplin la o situatie de viata penibila, iar zilele mele de nastere au fost mereu usor de infruntat. Dar ii admir pe cei care, din nastere, au un fel anume de a se obisnui cu stresul, pe cei care se comporta natural, chiar si atunci cand toate privirile sunt atintite asupra lor. Ii admir pe oamenii care au pu­terea sa se bucure de aniversarea lor si ma bucur pentru aceia care inca se folosesc de acest pretext ca sa fie fericiti langa familie si prieteni. Am aflat, recent, ca inca iubesc zilele de nastere.
O data pe an. Macar o data pe an putem sa fim protagonisti.