x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale PIB-ul nostru cel de toate zilele (3)

PIB-ul nostru cel de toate zilele (3)

de Adrian Vasilescu    |    31 Mar 2008   •   00:00
PIB-ul nostru cel de toate zilele (3)

România, în prezent, nu este expusă la o criză financiară de genul celei din America. Ne pândesc însă câteva grave pericole, între care creşterea în continuare a inflaţiei, agravarea deficitului extern, ca rezultat al evoluţiilor din economie, presiuni către creşteri salariale neacoperite cu productivitate, plus un grad redus de eficienţă. Toate aceste ameninţări sunt cauzate, în principal, de întârzierea procesului de restructurare.



România, în prezent, nu este expusă la o criză financiară de genul celei din America. Ne pândesc însă câteva grave pericole, între care creşterea în continuare a inflaţiei, agravarea deficitului extern, ca rezultat al evoluţiilor din economie, presiuni către creşteri salariale neacoperite cu productivitate, plus un grad redus de eficienţă. Toate aceste ameninţări sunt cauzate, în principal, de întârzierea procesului de restructurare.


Fără îndoială, astfel de dificultăţi nu sunt de natură să ne alarmeze. Am parcurs ani şi mai grei, în care ţara a avut de înfruntat duşmani dintre cei mai periculoşi: inflaţia galopantă, şomajul, sărăcia. Mereu ni s-au dat asigurări că redresarea nu este prea departe. Numai că au fost aduse argumente de ordin cantitativ: producţii industriale, producţii agricole, acumulări pentru investiţii. Eram însă departe de surplusul de competitivitate cerut de racordarea la economiile europene. Suntem încă departe.


Creşte însă PIB-ul. De opt ani, fără încetare. Totuşi, o mare parte a populaţiei nu-şi ascunde nemulţumirea. E şi firesc: România continuă să deţină lanterna roşie a nivelului de trai în Europa. Salariul lunar abia a depăşit echivalentul a 300 de euro pe lună. În medie, desigur. Pieţele încă mai gâfâie. Concurenţa e liberă, potrivit legii, dar nu-i pe deplin liberă în realitate. Expresii iniţial profetice, între care economia de piaţă, privatizarea, libera iniţiativă economică, au fost demonetizate ani la rând din cauză că li s-a deturnat adeseori sensul real.


Fără îndoială, mai mult PIB însemnă mai multe valori adăugate. O producţie mai mare de bunuri şi servicii an de an. Dar – în condiţiile României de astăzi – şi mai multe consumuri intermediare pentru realizarea acestei producţii. În plus, cererea de consum continuă să fie mai mare, mult mai mare decât oferta internă. Aşa că mai mult PIB nu a adus decât în mică măsură condiţii de viaţă mai bune. Fiindcă, ani la rând, producţia de bunuri şi servicii a continuat să fie, în multe întreprinderi, orientată cu spatele la populaţie şi la piaţa de consum, scopul fiind doar creşterea pentru... creştere. Prin urmare, plusul de valoare adăugată nu a reuşit să aducă mai multă bunăstare. Cei care şi-au permis luxul să fie nerentabili au obligat populaţia şi societăţile comerciale competitive să le accepte indolenţa, nepriceperea şi risipa.


Mai multă bunăstare nu va veni decât de la un PIB cu structură nouă, încorporând valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Altfel vom continua să adăugăm PIB, consumând sufocant de multe resurse.


Economia oricărei ţări se recomandă prin ce produce: avioane, automobile, pălării, papuci de casă, servicii. Dar în spatele tuturor acestor mărfuri sunt oameni, cu priceperea lor, cu mentalităţile lor, cu obiceiurile lor, cu sentimentele ori resentimentele lor şi cu capacitatea lor de a fabrica bunuri utile. Abia în al doilea rând înseamnă hale, maşini, tehnologii, bani. În ţările dezvoltate, unde concurenţa a atins cote extrem de înalte, marile concerne angajează istorici, pe care-i plătesc cu bani grei să le scotocească trecutul, să le pună în lumină tradiţiile, victoriile, pentru a câştiga un plus de încredere pe piaţă. Fiindcă faima câştigată în trecut continuă să fie o componentă importantă a competitivităţii economice. Dar nu cea mai importantă. Piaţa se uită de unde vin producătorii, dar cu deosebire o interesează încotro merg. Câştigători sunt cei care pot să producă mai bine, în condiţii de eficienţă maximă.


Poate că şi nouă ne-ar prinde bine istorii ale companiilor româneşti. Am înţelege mai bine cum s-a ajuns ca, în condiţii de creştere economică şi de dezinflaţie, să nu avem şi o bunăstare corespunzătoare. Istoria e martoră că în industrii obişnuite să risipească energie, metal, capital fix, bani, pentru a umfla stocurile, bunăstarea vine încet. Dacă în România munca ar fi înţelept organizată, ea ar produce valori adăugate de care oamenii, piaţa au nevoie. Aceasta ar fi condiţia ca munca să aducă bunăstare. La noi, însă, şi în 2008, în Uniunea Europeană, în multe companii munca este încă organizată anapoda, în contrasens cu nevoile economiei şi ale populaţiei. Asta se vede relevant din corelaţia venituri-preţuri. Pentru că în România avem preţuri mari şi salarii mici. Orice încercare de a umfla veniturile se răzbună imediat. Fiindcă, în această privinţă, funcţionează o lege economică de fier: dacă salariile cresc fără a fi însoţite de mai multă productivitate şi mai multă eficienţă, în final de mai multă performanţă, nu se mai poate obţine profit decât prin explozia preţurilor.


Avântul economic sănătos nu mai este doar un vis. Avem creştere economică. Dar nu vom avea mai multă bunăstare fără un echilibru al preţurilor şi al costurilor, care să încurajeze consumul fără să lovească în încasările şi profiturile companiilor. Numai cu o inflaţie moderată, cu costuri raţionale şi cu produse performante vom putea asigura climatul în care să ne atingem scopul.


Avem însă de trecut mai multe obstacole. Cel mai greu este neîncrederea în capacitatea companiilor româneşti de a se relansa prin eficienţă şi calitate.

×
Subiecte în articol: editorial