Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").
Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.
Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
DA, ACCEPT
Probleme cu încâneparea
Un instalator, chemat să repare o racordare din care curgea apa, a zis că problema era la încânepare şi că o rezolvase.
Cuvântul încânepare ne-a lăsat, pe proprietar şi pe mine, cu gura căscată. Avea ceva din sonoritatea majestuoasă a unei operaţiuni cruciale, iar felul în care instalatorul îl rostise reclama un onorariu domnesc.
Verbul "a încânepa, încânepare" nu apare în nici un dicţionar al limbii române. Într-o lume în care totul e creaţie, de la hârtia igienică la lozinca publicitară, de ce n-ar crea şi instalatorii verbe? Tehnic vorbind, operaţiunea numită de ei încânepare e elementară: înfăşori filetul cu nişte cânepă, vii şi cu un pic de vaselină şi gata încâneparea. Chestiunea e că verbele, odată născute, presupun conjugări şi multe alte munci şi gimnastici gramaticale. Eu încânepez, noi încânepăm… noi încânepasem, noi încânepaserăm…
În altă ordine de idei: ca să reîncânepezi filetul unei ţevi cu probleme de încânepare, trebuie mai întâi să-l dezîncânepezi. Adevărata încânepare se face cu cânepă, dar la nevoie, ca să eviţi o inundaţie, încânepezi şi cu o sfoară din casă. Soluţia ar fi să se numească încânepare prin sforizare.
Un cetăţean, care a făcut ca şi mine filologia, ia aminte la cuvintele noi. Oricât de răspândit ar fi un cuvânt, el are o mamă şi un tată. Cineva a rostit cuvântul încânepare pentru prima oară. L-a născut. Mie construcţia "încânepare" îmi pare absurdă, dar ea a prins. O cugetare din Antichitate spune că, atunci când cei din jurul tău gândesc şi fac altceva decât ce crezi tu că ar fi bine să se întâmple, e mai cuminte să pleci decât să te încontrezi cu toată lumea. M-am interesat în stânga şi în dreapta şi am aflat că se ştia de încânepare. Doar eu nu aveam cunoştinţă. Un vecin pe care l-am abordat pe subiect, gândind că el, ca fost administrator de bloc, avusese parte de nenumărate încânepări, a fost categoric: Matale eşti prost sau o faci pe prostul? Ce poţi să faci cu nişte cânepă decât să încânepeşti?! Ar fi trebuit să-i zic că nu-i corect încânepeşti, că se spune încânepezi. De fapt, care e forma corectă a verbului: încânepare, încânepire sau încânăpenire? Şi cu ce substantiv face pereche: cu încânepeală?
Oricât s-ar strădui lingviştii şi cercetătorii de la Academie, limba română este o chestiune de folosinţă, nu de norme. Cineva trebuie şi să încânepească. Doar că din încânepeală în încânepeală ne încânepăm de tot minţile.
Cuvântul încânepare ne-a lăsat, pe proprietar şi pe mine, cu gura căscată. Avea ceva din sonoritatea majestuoasă a unei operaţiuni cruciale, iar felul în care instalatorul îl rostise reclama un onorariu domnesc.
Verbul "a încânepa, încânepare" nu apare în nici un dicţionar al limbii române. Într-o lume în care totul e creaţie, de la hârtia igienică la lozinca publicitară, de ce n-ar crea şi instalatorii verbe? Tehnic vorbind, operaţiunea numită de ei încânepare e elementară: înfăşori filetul cu nişte cânepă, vii şi cu un pic de vaselină şi gata încâneparea. Chestiunea e că verbele, odată născute, presupun conjugări şi multe alte munci şi gimnastici gramaticale. Eu încânepez, noi încânepăm… noi încânepasem, noi încânepaserăm…
În altă ordine de idei: ca să reîncânepezi filetul unei ţevi cu probleme de încânepare, trebuie mai întâi să-l dezîncânepezi. Adevărata încânepare se face cu cânepă, dar la nevoie, ca să eviţi o inundaţie, încânepezi şi cu o sfoară din casă. Soluţia ar fi să se numească încânepare prin sforizare.
Un cetăţean, care a făcut ca şi mine filologia, ia aminte la cuvintele noi. Oricât de răspândit ar fi un cuvânt, el are o mamă şi un tată. Cineva a rostit cuvântul încânepare pentru prima oară. L-a născut. Mie construcţia "încânepare" îmi pare absurdă, dar ea a prins. O cugetare din Antichitate spune că, atunci când cei din jurul tău gândesc şi fac altceva decât ce crezi tu că ar fi bine să se întâmple, e mai cuminte să pleci decât să te încontrezi cu toată lumea. M-am interesat în stânga şi în dreapta şi am aflat că se ştia de încânepare. Doar eu nu aveam cunoştinţă. Un vecin pe care l-am abordat pe subiect, gândind că el, ca fost administrator de bloc, avusese parte de nenumărate încânepări, a fost categoric: Matale eşti prost sau o faci pe prostul? Ce poţi să faci cu nişte cânepă decât să încânepeşti?! Ar fi trebuit să-i zic că nu-i corect încânepeşti, că se spune încânepezi. De fapt, care e forma corectă a verbului: încânepare, încânepire sau încânăpenire? Şi cu ce substantiv face pereche: cu încânepeală?
Oricât s-ar strădui lingviştii şi cercetătorii de la Academie, limba română este o chestiune de folosinţă, nu de norme. Cineva trebuie şi să încânepească. Doar că din încânepeală în încânepeală ne încânepăm de tot minţile.
Ştiri din .ro
PUBLICITATE