x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Sâmburi de miracol

4
Autor: Marian Nazat 25 Iun 2013 - 14:58
Un japonez  de optzeci de ani şi cu vreo patru operaţii pe cord, alpinist şi “nebun” de profesie, s-a căţărat iarăşi pe Everest. Ajuns acolo, pe Acoperişul Lumii, niponul a mai avut şi simţul umorului. Căci, după un astfel de efort şi la o vârstă la care alţii nu cutează nici  să se dea jos  din pat, ştiţi ce-a zis ? N-o să vă vină să credeţi, ne-a ironizat everestic şi zău de-a greşit cu ceva ! Cică  “Chiar la 80 de ani  mă descurc destul de bine”, atât a transmis omenirii de sub el. Câtă  dreptate  să ne ia în băşcălie pe  noi, ăştia surpaţi de sedentarism şi platitudine. “O fac pentru a-mi testa limitele  supreme. Este felul meu de a o onora pe Mama Natură”, s-a mărturisit  omul zăpezii. Mesajul lui ar trebui să ne fie  vârât în tărtăcuţă cu  de-a sila, poate doar aşa vom învăţa să  respectăm mediul înconjurător. De-am deprinde cu toţii curajul  de a ne înfrunta limitele şi prejudecăţile,  condiţia de resemnaţi  incurabili. Inventaţi-vă, aşadar, fiecare un everest  şi urmaţi-l, luaţi-l cu asalt şi cuceriţi-l ! În ascensiunea solitară vă veţi redescoperi propria goliciune, în lupta aceea cu înălţimea nu e loc  de minciună şi prefăcătorie ! Părăsiţi-vă degrabă confortul cotidian înşelător şi faceţi altceva, ieşiţi din cămaşa de forţă a rutinei. Numai astfel îl veţi pricepe întocmai pe temerarul Yuichiro Miura şi, desigur, pe voi înşivă.

Celebrul tenor Andrea Bocelli, şi el un  cuceritor  al vârfului himalayan, deşi în versiunea figurată, explică altcumva  succesul: relaţia de lungă durată cu liniştea, în forma tăcerii. Fiindcă retragerea în lăuntru-ţi te conduce la  reflecţie, la meditaţie. Cunoaşterea de sine prin tăcere. Din nefericire, omul modern a ales să se  risipească în reţele de socializare sterile şi vulgare. Intimitatea e, mai degrabă, un chin decât o binecuvântare şi un prilej de autocunoaştere. Alergăm fără ţel printr-un  deşert  virtual şi  stricăm vorbe degeaba. Ne-am înstrăinat din prea multă socializare digitală. Of, şi ce minunată remarcă are  italianul cu voce de aur: “De fiecare dată când vorbesc, pierd şansa de a rămâne tăcut…”.

Acelaşi personaj hăruit de Dumnezeu are o remarcă  superbă: “Arta  este vocea sufletului”. Ehe, dar câţi dintre noi ne-am păstrat nealterat sufletul ? Ca să atingi arta, e nevoie, înainte de orice, de suflet, de sensibilitate. Abia apoi sufletul vorbeşte în felurite chipuri. Ba în limba culorii, ba a poeziei, ba a romanului, ba a imaginii, a frumosului adică. Sufletele uscate nu sunt în stare de desprindere, sunt doar  cuiburi de ură şi duhoare. De urâţenie şi dizarmonie.

Ca orice suflet predestinat frumosului, Andrea Bocelli ştie că “dragostea e motorul întregii lumi, este focul ei, fără dragoste viaţa  nu are sens. Lipsa de dragoste înseamnă  moarte”. Aţi observat, cumva, că, în realitate, ne mişcăm  printre morţi ? Trupuri moarte de mult stau cu noi în metrou sau în troleu, ori alături, la birou, oriunde îţi  arunci privirea dai de ele. Neiubirea  i-a golit de suflare  şi au prins deja miros de cadavru. Adesea, am senzaţia că cimitirul subteran  s-a mutat la suprafaţă, a ţâşnit din pământ şi ne locuieşte pe fiecare viu încă. Aparent vii, deoarece iubirea s-a stins de-o eternitate în ochii  multora…

“Cuvintele care descriu iubirea omenească au fost folosite de sfinţi şi pentru a înfăţişa viziunea lor despre Dumnezeu, de aceea cred că am putea recurge la ideea de rugăciune, de meditaţie, de contemplaţie  pentru a sugera intensitatea iubirii faţă de o femeie” e de părere prozatorul Graham Greene. Hm, dar iubirea faţă de o femeie nu este ceva static, nu înseamnă adoraţie prin pasivitate ! Rugăciunea, meditaţia, contemplaţia sunt ingrediente ale singurătăţii în nefericire, nu au de-a face cu fericirea în iubire. Tocmai de aceea “fericirea ne anihilează: ne pierdem identitatea”. Şi cum, Doamne,  să te mai rogi când iubeşti, să meditezi şi să  contempli ? Eşti stăpânit de nerăbdare şi dorinţă, pierdut în simţurile  trezite de dragoste. Altminteri, de-ar fi avut dreptate englezul, lumea semăna cu o mănăstire şi abia acum parcă m-aş ruga. Să nu cumva să  i se împlinească viziunea, nu de alta !

Romancierul Mario Vargas Llosa e pesimist, nu întrezăreşte curând  riscul contaminării omenirii cu “supradoze de ficţiuni”. Omul actual nu mai are vreme să viseze, l-au copleşit grijile şi fricile, l-a încolţit sărăcia. “Numai fiinţe absolut marginale şi extraordinare pot să trăiască în mod integral în ficţiune”, ne asigură genialul peruan şi nu greşeşte defel. Realitatea a sugrumat  fantezia, a scos-o definitiv din agenda zilnică a plătitorului de taxe şi impozite. Tirania cotidianului ne-a transformat în biete gângănii  aflate la cheremul arbitrariului. Zborul a devenit   un vis de demult, şi cei mai mulţi se feresc să  şi-l mai amintească, le-ar aduce în memorie miracolul săvârşit  odată, când prizau cu nesaţ…ficţiune.


Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de