Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un japonez de optzeci de ani şi cu vreo patru operaţii pe cord, alpinist şi “nebun” de profesie, s-a căţărat iarăşi pe Everest. Ajuns acolo, pe Acoperişul Lumii, niponul a mai avut şi simţul umorului. Căci, după un astfel de efort şi la o vârstă la care alţii nu cutează nici să se dea jos din pat, ştiţi ce-a zis ? N-o să vă vină să credeţi, ne-a ironizat everestic şi zău de-a greşit cu ceva ! Cică “Chiar la 80 de ani mă descurc destul de bine”, atât a transmis omenirii de sub el. Câtă dreptate să ne ia în băşcălie pe noi, ăştia surpaţi de sedentarism şi platitudine. “O fac pentru a-mi testa limitele supreme. Este felul meu de a o onora pe Mama Natură”, s-a mărturisit omul zăpezii. Mesajul lui ar trebui să ne fie vârât în tărtăcuţă cu de-a sila, poate doar aşa vom învăţa să respectăm mediul înconjurător. De-am deprinde cu toţii curajul de a ne înfrunta limitele şi prejudecăţile, condiţia de resemnaţi incurabili. Inventaţi-vă, aşadar, fiecare un everest şi urmaţi-l, luaţi-l cu asalt şi cuceriţi-l ! În ascensiunea solitară vă veţi redescoperi propria goliciune, în lupta aceea cu înălţimea nu e loc de minciună şi prefăcătorie ! Părăsiţi-vă degrabă confortul cotidian înşelător şi faceţi altceva, ieşiţi din cămaşa de forţă a rutinei. Numai astfel îl veţi pricepe întocmai pe temerarul Yuichiro Miura şi, desigur, pe voi înşivă.
Celebrul tenor Andrea Bocelli, şi el un cuceritor al vârfului himalayan, deşi în versiunea figurată, explică altcumva succesul: relaţia de lungă durată cu liniştea, în forma tăcerii. Fiindcă retragerea în lăuntru-ţi te conduce la reflecţie, la meditaţie. Cunoaşterea de sine prin tăcere. Din nefericire, omul modern a ales să se risipească în reţele de socializare sterile şi vulgare. Intimitatea e, mai degrabă, un chin decât o binecuvântare şi un prilej de autocunoaştere. Alergăm fără ţel printr-un deşert virtual şi stricăm vorbe degeaba. Ne-am înstrăinat din prea multă socializare digitală. Of, şi ce minunată remarcă are italianul cu voce de aur: “De fiecare dată când vorbesc, pierd şansa de a rămâne tăcut…”.
Acelaşi personaj hăruit de Dumnezeu are o remarcă superbă: “Arta este vocea sufletului”. Ehe, dar câţi dintre noi ne-am păstrat nealterat sufletul ? Ca să atingi arta, e nevoie, înainte de orice, de suflet, de sensibilitate. Abia apoi sufletul vorbeşte în felurite chipuri. Ba în limba culorii, ba a poeziei, ba a romanului, ba a imaginii, a frumosului adică. Sufletele uscate nu sunt în stare de desprindere, sunt doar cuiburi de ură şi duhoare. De urâţenie şi dizarmonie.
Ca orice suflet predestinat frumosului, Andrea Bocelli ştie că “dragostea e motorul întregii lumi, este focul ei, fără dragoste viaţa nu are sens. Lipsa de dragoste înseamnă moarte”. Aţi observat, cumva, că, în realitate, ne mişcăm printre morţi ? Trupuri moarte de mult stau cu noi în metrou sau în troleu, ori alături, la birou, oriunde îţi arunci privirea dai de ele. Neiubirea i-a golit de suflare şi au prins deja miros de cadavru. Adesea, am senzaţia că cimitirul subteran s-a mutat la suprafaţă, a ţâşnit din pământ şi ne locuieşte pe fiecare viu încă. Aparent vii, deoarece iubirea s-a stins de-o eternitate în ochii multora…
“Cuvintele care descriu iubirea omenească au fost folosite de sfinţi şi pentru a înfăţişa viziunea lor despre Dumnezeu, de aceea cred că am putea recurge la ideea de rugăciune, de meditaţie, de contemplaţie pentru a sugera intensitatea iubirii faţă de o femeie” e de părere prozatorul Graham Greene. Hm, dar iubirea faţă de o femeie nu este ceva static, nu înseamnă adoraţie prin pasivitate ! Rugăciunea, meditaţia, contemplaţia sunt ingrediente ale singurătăţii în nefericire, nu au de-a face cu fericirea în iubire. Tocmai de aceea “fericirea ne anihilează: ne pierdem identitatea”. Şi cum, Doamne, să te mai rogi când iubeşti, să meditezi şi să contempli ? Eşti stăpânit de nerăbdare şi dorinţă, pierdut în simţurile trezite de dragoste. Altminteri, de-ar fi avut dreptate englezul, lumea semăna cu o mănăstire şi abia acum parcă m-aş ruga. Să nu cumva să i se împlinească viziunea, nu de alta !
Romancierul Mario Vargas Llosa e pesimist, nu întrezăreşte curând riscul contaminării omenirii cu “supradoze de ficţiuni”. Omul actual nu mai are vreme să viseze, l-au copleşit grijile şi fricile, l-a încolţit sărăcia. “Numai fiinţe absolut marginale şi extraordinare pot să trăiască în mod integral în ficţiune”, ne asigură genialul peruan şi nu greşeşte defel. Realitatea a sugrumat fantezia, a scos-o definitiv din agenda zilnică a plătitorului de taxe şi impozite. Tirania cotidianului ne-a transformat în biete gângănii aflate la cheremul arbitrariului. Zborul a devenit un vis de demult, şi cei mai mulţi se feresc să şi-l mai amintească, le-ar aduce în memorie miracolul săvârşit odată, când prizau cu nesaţ…ficţiune.
