Sărăcia ne face urâţi

Chiar şi când există preocupare, multe situaţii conflictuale orăşeneşti rămân fără soluţii. Cauza e la definiţia corectă a acestor situaţii conflictuale. De îndată ce o primărie aduce bănci în staţiile de autobuz, băncile sunt vandalizate. Uneori, cu un gen de furie care presupune şi o mare îndârjire fizică, o muncă în zadar, dar cu o motivaţie care îndeobşte ne scapă.

De ce rup oamenii florile abia sădite? De ce distrug cabinele de telefon? De ce se grăbesc să murdărească pereţii proas­păt văruiţi? De ce sparg geamurile clădirilor nelocuite? Explicaţiile în uz sunt: lipsa educaţiei, mai bine zis a unei educaţii urbane, mult diferită de a celei rurale, impulsuri primitive, huliganism de grup, neglijenţă... În toate aceste explicaţii, sunt puse laolaltă cauze cu mijloace şi efecte cu autori, iar confuzia vine de la faptul că nu vrem să recunoaştem o realitate dură de clasă şi chiar de genă. În lumea de jos, a oamenilor nu doar săraci şi oropsiţi de soartă, dar care şi ştiu că în viaţa lor n-o să se schimbe niciodată nimic, că vor muri săraci şi oropsiţi, civilizaţia nu e doar ceva la care nu au acces, ci un ceva împotriva lor. Omul de jos, de la periferia civilizaţiei se răzbună pe omul norocos, curat, bine hrănit şi bine îmbrăcat, atacând obiectele acestuia: inventarul stradal, lucrurile publice care îl fac pe cetăţeanul bine servit de primării şi de stat să se simtă în siguranţă. E o revoluţie mocnită, fără sfârşit, pe care, dacă n-o numeşti adevărat, nici nu poţi să-i afli o rezolvare. Comunismul, prin slujbaşii săi dintâi fără şcoală, calici şi cu imense frustrări familiale şi spirituale, au dat liber, după război, la vandalizarea locuinţelor celor trimişi în temniţi şi la canal. Liber şi la pedepsirea obiectelor aparţinând categoriilor sociale nimicite: intelectuali, boieri, seniori şi locuitorii de tip european. Conacul lui George Enescu de la Tescani a devenit grajd comunal, iar obiectele din odăi, cu rosturi şi funcţiuni complet străine înţelegerii limitate a sătenilor, s-au împrăştiat prin case şi bordee, unde au suferit aceleaşi batjocuri ca şi stăpânii arestaţi. Disperatul, care îşi varsă obida pe o cabină de telefon şi pe aparatul dinăuntru, ştie că atât cabina, cât şi telefonul nu numai că nu sunt şi pentru el, dar sunt împotriva lui, că aparţin unor straturi sociale care nu au nici o consi­deraţie pentru traiul fără lumină şi fără orizont, care îi e dat.

Un vecin, pe care-l văd de la un timp mergând pe stradă cu capul în pământ, de parcă ar avea probleme cu coloana, îmi spune că nu mai poate să se uite la chipurile oamenilor necăjiţi, condamnaţi definitiv la sărăcie. Că nu mai poate suporta atâta urâţenie pe chipuri, ca efect ireversibil al îndărătniciei. Ce amară observaţie: îndărătnicia îl urâţeşte pe om, îi face chipul duşmănos.