Scrieţi băieţi, nu mai scrieţi!

Cu un romancier, care mi-a trimis la redacţie ultima lui carte, cerându-mi mai apoi de mai multe ori la telefon s-o citesc şi să scriu "câteva rânduri" în gazetă, am fost, pentru prima oară în viaţă, desluşit şi direct neprietenos: Ca să scriu câteva rânduri, nu-i nevoie s-o citesc, e destul s-o laud, după ce o răsfoiesc un sfert de ceas; ca să scriu însă, cinstit şi critic, că un roman e bun sau prost, trebuie neapărat să-l duc până la capăt.

Ca să-i mângâi amical orgoliul unui autor, e suficient să înşiri câteva elogii, potrivite în general şi la alte o sută de romane, având o prezentare scurtă pe coperta a patra şi elogiile promoţionale ale altor comentatori. Laudele, oricât de aiurea şi de exagerate ar fi, sunt primite de autori fără discernământ, ca un drept, ca o răsplată legitimă pentru munca lor de luni şi uneori de ani la scrisul cărţii. Obervaţiile profesionale însă trebuie dovedite printr-o lectură atentă, iar lectura cere timp. Aici e defectul cadourilor din interes, la consumul de timp şi la disconfortul produs de un citit plicticos.

Oricât de lungă îţi e viaţa, timpul irosit pe lucruri care nu duc nicăieri se măsoară de regulă în ore. Ca să birui cele trei sute de pagini ale unei cărţi, pe care o uiţi înainte de a o termina şi care nu mişcă în tine nici un gând deştept, nici un nerv al plăcerii, ai nevoie de un număr mare de ore. Ca să compui un text de complezenţă, "o obligaţie" - cum e numit în jargonul redacţional - pierzi doar o jumătate de ceas. Căci despre un timp ratat e vorba, un timp pe care ţi-l consumă "obligaţiile".

Astăzi, populaţia română care scrie şi publică tot felul de cărţi e în mare creştere. Cine nu te aştepţi, tipăreşte romane şi pe urmă pleacă la cerşit cronici sau măcar "câteva rânduri" în ziare şi reviste. Viaţa redactorilor de la secţiile de cultură e grea. După ce-ţi trimit cărţi, pe care nu le-ai cerut, autorii dau telefoane şi insistă prin intermediari, întâi ipocrit, să se asigure că le-ai primit, după aceea linguşitor, iar uneori şi imperativ. Nu-s puţini autorii care, dacă nu obţin o promisiune, ca să aibă motiv să revină cu telefoanele, le explică iritaţi redactorilor că e de datoria lor să ia în seamă orice nouă apariţie.

Oricât de dezordonată ar fi viaţa culturală din România, scrisorile valoroase, potrivite cu puterea reală a unei epoci de a valoriza calităţile, îşi găsesc susţinătorii şi cititorii. Cea mai exactă lecţie despre valoare am primit-o de la un maistru tipograf, care îngrijea de rotativa gigantică din subsolul Casei Scânteii. Maşina scotea, pe zeci de guri, sute de mii de exemplare ale unor cotidiane şi săptămânale. Vezi matale, mi-a zis bătrânul tipograf, maşina şi oamenii care o ţin în funcţiune muncesc la fel de bine şi la fel de mult, atât pentru un articol excepţional, cât şi pentru unul prost, pentru un ziar bun şi pentru unul de aruncat la gunoi, pentru o carte importantă şi pentru o carte pe care n-o vrea nimeni.

Apar zilnic, şi încă multe, cărţi care consumă ceva fără nici un folos: celuloza copacilor, viaţa maşinilor, timpul cititorilor, nervii redactorilor şi chiar ani din existenţa autorilor. O carte, dacă nu foloseşte, cu siguranţă strică. Îndemnul cărturarului din veacul al XIX-lea - Scrieţi băieţi, numai scrieţi! - şi-a cam trăit veacul.