Un prieten, care are o casă la ţară, la Pomana, m-a luat să văd căteva gospodării de vănzare. Deşi nu-i ieşea nici un ban din asta, a insistat de parcă afacerea il privea personal. Intr-un fel, chiar il privea, fiindcă era singurul străin din sat şi ar fi fost bine să fim măcar doi. Ca să ne ajutăm intre noi, a spus el. Lucru de inţeles, doar că n-a spus in ce chip ar fi fost să ne ajutăm. Una din proprietăţile care puteau fi cumpărate ieftin şi fără complicaţii avea şi un nuc uriaş in mijlocul curţii. Nucul acela făcea toţi banii. Sub el simţeai că te-ai intors intr-un loc care fusese dintotdeauna al tău, fără s-o ştii. Stăpănii plecaseră de doi ani la oraş, in Ardeal, şi dacă eram hotărăt - mi-a zis omul care avea cheile - puteam să iau casa incă din ziua aceea. Scăpa şi el de o grijă. In timp ce discutam noi intrănd şi ieşind din coşmelia de lut, dănd ocol nucului bătrăn şi măsurănd cu pasul grădina de zarzavat, in spatele gardurilor s-au străns, să se uite la străini, femei şi bărbaţi din toată aşezarea. Dăduseră buluc in curţile din jur şi ne urmăreau pe deasupra imprejmuirii şi printre scănduri, fără să se jeneze, ca şi cum privitul era un drept al lor, pe care nu li-l putea contesta sau lua nimeni. Nu ne simţeam deloc bine cu perechile de ochi holbaţi de jur imprejurul nostru, mai ales că lumea se adunase şi in uliţă. Cu un glas spăşit, de om care pusese pentru prima oară in viaţă la cale o porcărie şi il apăsa conştiinţa, prietenul, care mă innebunise toată săptămăna cu casele ieftine din satul unde-şi luase şi el o cocioabă, mi-a zis printre dinţi: Hai s-o ştergem, că nu mai suport!
Ne-am intins pe iarbă, in curtea "conacului" său, sub un prun cu crengile scălciate de bătrăneţe. Eu mă bucuram de umbra prunului şi de faptul că n-aveam nimic de făcut, insă el era mohorăt. Ce ciudat, am zis, aici nu vin ţăranii să se zgăiască peste gard. Fiindcă nu mai e nimic de furat, a izbucnit el. Dac-ai fi cumpărat casa, ni le păzeam cu schimbul. Fură toţi. Ce fură, am intrebat, că nu văd ce-ar fi de luat? Nu mai e nimic de luat, a precizat el. Intr-o zi, o să mă trezesc şi fără hainele de pe mine. Nu fură c-ar avea nevoie, fură că aşa s-au obişnuit, să pună măna peste tot ce nu-i păzit. Fură din principiu. Aduc mereu becuri şi rămăn fără ele. Pentru ei, sunt un venetic care trebuie intărătat. Sunt curioşi căt o să rezist. După ce mi-au furat trei ani la rănd fructele din pomi, deşi n-au ce face cu ele, pentru că au şi ei livezi, in al patrulea an m-au lăsat să fierb magiun ca să-mi fure magiunul din pivniţă. Nu iartă, domnule, nimic. E destul să las sapa din mănă şi, cănd mă intorc, ia-o de unde nu-i.
Cănd ţi-ai dat seama că ai făcut o greşeală şi că n-ar fi trebuit să vii aici?, l-am intrebat. Normal, a zis prietenul meu, ar fi să răspund că din prima zi, cănd m-am trezit fără papucii lăsaţi la intrare. De fapt, mi-am dat seama c-or să-mi fure tot, dar absolut tot incă din secolul al patrulea inaintea erei noastre.