Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
N-am să spun cum m-a ajutat atunci când aveam mai mare nevoie, dar eram prea speriată să mă adun, pentru că asta a făcut cu toată lumea. Am să spun doar că am avut privilegiul de a-i asculta ultimele povestiri, poate pentru că, în ultimul an, eu am fost legătura dintre Țuțu și folderul redacției Jurnalul. Era singur în redacție și m-a sunat de două ori, ultima dată pe la 16.15, înainte să plece spre casă, să se asigure că am primit editorialele pe care mi le trimisese pe e-mail, așa cum făcea de fiecare dată.
Au fost, probabil, ultimele 20 de minute de povești spuse de Florin Condurățeanu, așa cum numai el știa să o facă: zemoase, pentru că-i displăceau atât de tare „cuvintele-iască”, cu sare, piper și... ceva în plus. Era nostalgic, mai mult decât altă dată. Mi-a povestit cum i-a cumpărat cercei „Zarazei”, și-a amintit de foștii colegi, de întâmplări de acum 25-30 de ani, din vechea redacție de la Jurnalul Național, care au prins viață de parcă s-ar fi petrecut ieri. Am descărcat cele două editoriale în timp ce Țuțu trăgea, parcă, o linie: „Toată viața mi-au plăcut femeile frumoase, dar n-am avut noroc!”. În ultimele cuvinte pe care le-a așternut pe tastatură, Țuțu se întreba ce este în sufletul unui chirurg de la oncologie, care, în fiecare zi, se întâlnește „cu suferinţa, necunoscutul zilei de mâine, cu disperarea și vaietul”...
Obișnuia să îmi spună: „Catifeluță, să nu uiți ce îți spun eu!”. Nu uit, domnule Condurățeanu!
Monica Cosac, editor Jurnalul
Citește pe Antena3.ro
