Un nou acar Păun – Monica Ridzi?

Observam în numărul anterior că întregul scandal Ridzi s-a supus mecanismului cunoscut în istoria României moderne drept cel al acarului Păun. Despre ce-i vorba? La începutul secolului trecut, pe linia Ploieşti - Buzău are loc o deraiere de tren cu consecinţe catastrofale.

Cauzele de fond ale catastrofei duceau către un întreg sistem definit prin corupţie, neglijenţă, incompetenţă. Comisia de anchetă special constituită scoate un singur vinovat: acarul Păun, care schimbase greşit acul. Nu numai întregul sistem, dar şi cei vinovaţi de la nivelurile superioare scapă basma curată. Asemănător s-au petrecut lucrurile şi în cazul afacerii de 2 ori Mai tânăr.

Comisia de anchetă şi-a concentrat întreaga activitate pe incriminarea Monicăi Iacob Ridzi. Presa, cu mici excepţii, între care se numără şi Gazeta Sporturilor condusă de Cătălin Tolontan, s-a înverşunat în a smulge demisia sau demiterea Monicăi Ridzi. Oricât ar părea de ciudat, cu sau fără voie, Monica Iacob Ridzi a lucrat şi ea în favoarea abaterii atenţiei de la vina altora şi, mai ales, de la vina sistemului. Încăpăţânându-se să nu demisioneze, ea a atras asupra propriei persoane întregul scandal, făcând astfel ca investigaţia să nu treacă dincolo de cazul ei.

Bizară a fost şi atitudinea liderilor PD-L. În timp ce unii, precum Emil Boc, s-au cramponat de teza demiterii, doar când va începe urmărirea penală, alţii (din cercul lui Traian Băsescu) au lăsat impresia că o condamnă. Să fi fost asta strategia PD-L invocată de Monica Iacob Ridzi? Ceva în genul: ia asupra ta povara întregului scandal, pentru ca presa să nu meargă cu investigaţia mai departe, pentru a descoperi vinovaţi mai sus decât tine!

În mediul gazetăresc s-a vehiculat ipoteza că banii au mers de la cele două firme sau de la firmele subcontractoare în conturile electorale ale PD-L. Nu-i exclus, aşadar, ca Monicăi Iacob Ridzi să i se fi repartizat de liderii PD-L o cotă de contribuţie financiară la campania partidului pentru europarlamentare.

Probabil că o cotă le-a fost repartizată şi altor ministere conduse de PD-L. Ministerului Tineretului şi Sportului şi, după opinia mea, şi celui al Turismului li s-a repartizat încă o cotă, mai importantă, dat fiind că organizarea de evenimente dă posibilitatea unei verificări mai puţin riguroase a cheltuirii banilor. La Ministerul Transporturilor, ca să dau un exemplu la întâmplare, e mai greu să deturnezi o parte din bani.

Un drum, o şosea se dezvăluie imediat dacă au cheltuit mai puţini bani decât cei prevăzuţi prin contract. Probabil că un mecanism asemănător a funcţionat şi în cazul Nemirschi, ministrul PSD-ist suspectat de a fi acordat un contract de publicitate cu cântec. Denunţarea şi sancţionarea acestui mecanism ar fi fost vitale nu numai pentru nevoia de economisire a banului public, dar şi pentru democraţia românească.

De ani întregi vedem cu toţii că partidele aflate la putere cheltuiesc sume uriaşe în campania electorală. Până la scrutinul parlamentar din 2008 şi cel europarlamentar din 2009, aceste sume mergeau exclusiv în publicitatea electorală. Ultimele două alegeri ne-au arătat că ele merg şi în cumpărarea voturilor. De fiecare dată, după alegeri s-a făcut caz de sumele uriaşe cheltuite de partide în campania electorală.

În nici un moment nu s-a mers până la capăt. Altfel spus, nu s-a descoperit de unde proveneau aceste sume. Un timp s-a bănuit că ele erau obţinute de la oamenii de afaceri în contul viitoarelor negustorii cu statul. În ultimii ani a apărut bănuiala că o parte însemnată din ele provenea din fondurile ministerelor. Altfel spus, printr-un mecanism de jonglerii subtile, un partid aflat la putere deturnează o parte din banii ministerelor spre conturile sale electorale.

Cum s-a ajuns la această născocire? În toate campaniile anterioare celei din 2008, când a apărut mecanismul, fondurile electorale ale partidelor depindeau aproape exclusiv de contribuţia pe sub mână a oamenilor de afaceri. Unii contribuiau la fondul electoral al unui singur partid, fie el la putere sau în opoziţie. Alţii, mai prevăzători, finanţau şi pe cei de la putere, şi pe cei din opoziţie. După scrutin, dacă partidul ajungea sau rămânea la putere, omul de afaceri venea să-şi ia tainul. Sau, cum spunea genial Caragiale, răsplata jertfei sale.

Lupta împotriva corupţiei, accentuată după prezidenţialele din 2004, a făcut atât partidele, cât şi oamenii de afaceri să aibă prudenţă în încheierea unor astfel de negustorii. Nevoia de bani pentru alegeri a rămas. Mai mult, ea a crescut urieşeşte în condiţiile din ultimii ani.

Pentru că în ultimii ani, pe fondul lehamitei tot mai accentuate faţă de politică, numărul celor care merg la vot a scăzut dramatic. Speculând situaţia, partidele au purces la cumpărarea voturilor. Pe lângă campania electorală, a fost nevoie de bani negri şi pentru cumpărarea alegătorilor.

Cazul Ridzi ar fi fost un prilej de a pune capăt unui întreg mecanism de obţinere a banilor pentru partid. Dar nu numai atât. Prin descurajarea, dacă nu chiar curmarea acestui mecanism, s-ar fi pus capăt celui mai grav fenomen din ultimii ani: cumpărarea votului. Şi poate că astfel am fi avut anul acesta alegeri prezidenţiale cu adevărat corecte.