Dorul

Nemărginit şi risipitor ca hotarele doinelor este. Nemărturisit şi plăpând ca iubirea apostolilor. În aridul şi negrul pustiu al prorocului, pentru cel tulburat de adevărul venirii Mântuitorului, numai sentimentul dorului ca să mărturisească rămâne drept unica oază de mângâiere.

Câtă vreme ne-a lipsit credinţa numai dorul ne-a ţinut fiinţa.

Roua lui umple cămările sufletului. Lipsa lui seacă apa fântânilor. Se scaldă fecioarele în undele-i calde. Se leagănă pruncii de mâine în miezu-i încins.

De pe undeva stârnite, de prin neliniştea pierderii, din spaima uitării furtunile bat, suferinţele ară şi pe loc se adânceşte a brazdă câte-un rid amărât, în care crivăţul disperării îşi află culcuşul.

Se aude-n cântările dorului un ecou de sfâşiere adamică, răvăşindu-ne lutul căzut. Şi sufletul arde într-o neagră dogoare despre care tânjeşte tilinca.

Acest gingaş copil înfăşat în arterele inimii, dorul viclean, rostogol şi rotund când se-apropie nici nu-l bănuieşti că poartă în sine greul, pământului, incandescent ca lava dintr-un mare oftat de vulcan.

Toate cuvintele limbii noastre îl traduc, pe rând, fiecare aparte şi în mod diferit dizolvându-se în albia dorului şi din nou înflorind împrejuru-i.

Precum o minte de copil ar sta la sfat cu înţelepţii lumii, surprinzându-i în derută pe toţi înţelepţii cu întrebările sale naive şi făcându-i să-şi revadă ontologia şi pildele, tot astfel stau la sfat de taină Dorul cu Transcendentalul, bucurând însuşi Divanul înţelepciunii.

Dor, dorinţă a suspinului, strop de miere pe frunza pelinului.

Una-i care nu se-ndură, altu-i cel ce-i duce dorul.

Semeni ochi, culegi ispite, semeni buze, culegi dor.

Cine măcar o dată s-a fript în para dorului, acela orbit şi nătâng îl înjură, fără a şti că astfel se zideşte de viu ca într-un zid de cetate în propria lui singurătate. Sărut piatra din zidul Orheiului-Vechi şi-mi răspunde cu zarul destinului lacrima scoicii din zidul Sorocii şi ecoul din zidul Hotinului.

Am mâncat pâine cu zgură şi lacrimi din bătătură, psalmic zicea multdoritul întru mila Domnului şi preacucernicul Dosoftei, cel ce încă la primele teascuri de carte-şi cocea "pita cea de durori plină"!

Am plecat de-acasă şi ne-am întâlnit cu dorul.

Nu ne-au furat zilele, ne-au furat dorurile.

Distanţa întreţine dorul", aşa-l interpreta Marin Sorescu pe autorul Tristelor de dor, paradoxal apropiind în timp un get de un român printr-un Ovidiu.

Departe de ţară, în vremuri de restrişte, consilierul cultural al Legaţiei române la Lisabona Mircea Eliade publica, în ziarul portughez Acçăo (31decembrie 1942) un eseu persuasiv Dor – suadade românească, în care spunea: "Când auzim doina, ne simţim covârşiţi de sentimentul inefabil al unei tristeţi fără motiv, de nostalgie şi de suferinţă. Este exact starea de spirit pe care ne-o provoacă dorul: nu ştim prea bine de ce suferim, poate din cauza că lăsăm viaţa să treacă fără a profita de ea? Poate din cauza că descoperim pierderea bruscă a copilăriei şi a tinereţii? Poate din cauza condiţiei noastre umane, prin definiţie tristă? Poate din cauza iubirilor noastre dispărute sau a iubirii prezente, pe care nu avem curajul de a o duce până la capăt?". Astfel, Mircea Eliade definea magistral acest laconic şi extrem de sugestiv cuvânt românesc Dor, care, ca şi portughezul saudade, la rându-i mai plin şi mai arhaic decât spaniolul soledad, este expresia "care implică fiinţa umană în totalitatea sa".

Aşa precum ni se arată în expresia sa (meta)fizică, dorul este concentric-difuz, săgetător şi totodată infinit în unduirea-i inversă, spre centru, spre interiorul labirintic, spre magicul punct magnetic care simultan se află în tine şi în afară, spre locul de care te-ai legat, spre chipul pe care nicidecum nu- poţi uita. Este ca melcul ameţit de viteza cu care sub cochilia sa centrifugă involuntar se adună din lume cărările dorului. Ca un hoţ de drumul mare te fură şi te absoarbe ca vârtejul apelor necruţătoare. Sau, cum zice Mihai Cimpoi, "o bulboană care învârtejeşte fiinţa, îi comunică mişcări năucitoare în cerc".

Şi, pe deasupra la toate, dorul este sigiliul domnesc al naţionalului prin excelenţă, intraductibil şi intangibil, este pecetea sfâşierii noastre lăuntrice de a raţiona cu inima până-n pânzele iraţionalului. Rostindu-ne şi mişcându-ne în spaţiul dorului, cunoaştem însăşi raţiunea existenţială a firii noastre: de a simţi, a se gândi pe sine şi a se fi deasupra nefiinţei.

Înfiripaţi de oriunde şi în-trăiriţi prin destin, aşa ne adunăm sufleteşte într-o mirifică ţară, euxin şi carpatin dodoloaţă, dorindu-se mereu, de la Nistru şi până la Tisa, sub imperiul aceluiaşi Domn al simţirii de Dor.

Între altele, ca să evităm pericolul stilizării emfatice, dincolo de eventuale efuziuni lirice, trebuie să luăm în calcul şi expresia caustică: "l-a pălit dorul (grija)", formulă curentă care comportă şi conotaţii acide, de şfichiuire a unor adevăruri comportamentale ceva mai ascunse (şi mai directe!), dincolo fi fineţurile evanescenţelor sentimentale.

Şi totuşi, predomină arhe-tiparul…
  a.. Dorul ară ogurul săracului, aşa îmi spunea deseori bunica. Eu încă prea verde eram şi nu pricepeam ce vroia să însemne voroava aceasta. Abia peste ani i-am pătruns înţelesul.

  b.. Desigur, bunico, mare dreptate avut-ai! Cine altcineva să fie cel ce întotdeauna ară şi seamănă ogorul înţelenit al săracului decât Măria Sa Dorul? Dorul, adică speranţa, adică încrederea, munca, răbdarea, adică iubirea cu totul ce-i încă în stare să scoată fiinţa pierdută la limanul râvnit!

După unda sinistrului, când totul este pierdut, când se prăbuşeşte lumea şi îţi fuge pământul de sub picioare, chiar şi atunci, ceva mai presus de moarte – totuşi, ceva mai rămâne rămâne.

Fiindcă de toate oricum n-avem parte şi-oricum n-avusesem nicicând…

Mai am un singur dor.
27 martie 2008