22 august 1989

● C. Trandafir ● Tia Şerbănescu

Stropesc florile din curte cu multe găleţi de apă, aduse de la străvechea fântână, adâncă de vreo 15 m. Patul de afară e la umbră şi ne oferă loc priincios pentru citit, "Almanahul Cinema" şi "Steaua" deocamdată. În revista clujeană e şi comentariul despre Blecher. Pe la 12:30 vin de la Iaşi, cu maşina lor nou-nouţă: Alexandru, Lili, Caterina şi Cătălin. Alexandru e protagonistul, vorbeşte numai în iscodituri car­tiereşti, de felul: "Să nu fie de diochi, că netot mai eşti" (mie). Sau unui vecin, de vârsta lui, cu chelie: "Ridică-ţi părul de pe ochi, că nu te cunosc". Despre "fetili" noastre spune că au fost pe la facultăţi, iar fiu-său Cătălin nu-i în toate facultăţile ş...ţ Pe tata îl doare o măsea, Alexandru îl cheamă pe veci­nul Gheorghică Bujor, care vine cu un cleşte primitiv să i-o scoată, anestezie cu ţuică. Tata nu vrea, preferă fiola cu algocalmin. Vizita dlui Căpraru, fostul meu învăţător, şi a lui Tache, rubedenie care a făcut liceul la Câmpina, câte 2-3 zile săptămânal (!), şi pe urmă Zootehnia la Iaşi. Dar n-a găsit serviciu aici la CAP, ci la Costache Negri (Mânjina), la vreo 6 km. Vin şi "fetili", hărmălaie mare. Aici e televizor, dar la noi nu se poate vedea decât Cârma­ciul şi Cârmacea de renume mondial. "Prindem" pe ruşi, dar nici la ei nu-i cine ştie ce. Lili a făcut plăcinte şi chiftele. Raiul pe pământ, fără mama...
C. Trandafir, Jurnal în curs de apariţie



"Moartea, scrie Marin Preda la începutul ultimului său roman, este un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător."
Ei drăcie! Sufletul meu, care a mers în proporţie de masă pe mâna lui Marin Preda, face, la fraza asta, un pas îndărăt.

Cred că era o frază bună - tolstoiană - de început de roman şi atât. E prea senină. Ori Preda n-a trecut prin experienţe dure la acest capitol (părinţii i-au murit bătrâni, deci oarecum în ordinea normală, previzibilă, a lucrurilor), ori asta n-a fost "tema" lui. Dar mai sigură rămâne ipoteza cu fraza bună pentru început. Preda avea "superstiţia" frazelor me­morabile de început şi de sfârşit de roman, probă că şi în final a găsit una care a făcut, pe bună dreptate, carieră. Deşi, dacă stai să te gândeşti la cartea asta, e limpede că dintre toate tainele lumii, moartea i-a fost cea mai "străină" sufleteşte lui Preda. Cu toate astea, a scris la moartea mamei sale un text (Moartea bătrânei ţărănci, publicat în "România li­terară") absolut superb, tulburător şi simplu, cum numai el ştia s-o facă. Acum, mă gândesc aşa, copilăreşte, că mi-ar fi plăcut s-o fi cunoscut pe mătuşa mea şi să scrie despre ea. Când, la înmormântare, fostul ei meşter de la Uzinele 23 August şi-a încheiat discursul cu fraza: "S-ar putea scrie un roman întreg despre faptele bune săvârşite de Oprea Maria, Dumnezeu s-o ierte!", m-am gândit deodată cu groază că aşa era. Nu era vorba de acel spectacol biografic ce face pe toată lumea să exclame: "Viaţa mea, dacă v-aş povesti, e un adevărat roman" şi care înseamnă multe surprize, schimbări bruşte de destin, amoruri multe, crime sau chiar călătorii inimaginabile etc. Viaţa mătuşii mele, exact cum a ştiut fostul ei meşter să spună, erau "faptele ei bune", care s-au înşirat constant şi uniform, previzibil şi normal, zi de zi, mereu, preţ de 61 de ani. Această uniformitate, această constanţă (supărătoarea "monotonie" bacoviană, pentru spiritele agitate), această puternică fire bună, nealterată de nimic, era demnă de pana unui Stendhal lecuit de admiraţia faţă de Napoleon şi dornic să observe şi marile caractere ale vieţii de campanie redusă la două-trei obiective mai grele decât Austerlitz-ul, Moscova sau Waterloo: serviciu în fabrică, cu aparatul de sudură, unde lucra şi câte zece ore pe zi, grija de un copil handicapat, hrana pentru el, casa, banii, bolile, nopţile petrecute la maşina de cusut şi apoi la lipit plicuri pentru a-i asigura fiului său un seviciu. Până şi înainte să moară (de pancreatită, ca Dana!) mi-a spus că a visat "câmpuri
întregi de salată verde şi plicuri, maldăre de plicuri". Aceste plicuri nenorocite la care lipea zi şi noapte, pentru câteva sute de lei!

Surprinzător era însă altceva. Mătuşa mea, care respecta moartea până-ntr-atât încât îi făcea toate hatârurile - neconcepând, de exemplu, că un om poate fi condus la groapă fără bocetele tradiţionale în care, într-un lung dialog cu ruda pierdută, să-i fie evocată toată viaţa şi care, la moartea tatălui ei, încercând să facă o demonstraţie de acest gen, a suferit cumplit când s-a văzut pusă în umbră de o soră vitregă ce l-a bocit cu un dichis şi cu un talent ieşit din comun care m-a surprins şi pe mine, căci pe alocuri bocetul era versificat - , acum, când era ea însăşi într-o situaţie fără ieşire ("între ghilimele", cum zicea ori de câte ori se simţea rău), avea o resemnare calmă, o demnitate ce excludea orice spectacol. "Ce să-i faci, Tiişor (era singura care-mi spunea aşa, de când eram mică), aşa vrea soarta!". Şi a adăugat, cu ochi tulburaţi, dar cu un ton normal, ca să nu pară o dispoziţie testamentară şi să nu mă indispună: "Să-i spui lu' sor'mea să aibă grijă de băiat."

Ea, care la moartea tuturor rudelor întocmea protocolul, ea care-i bocea pe toţi, acum resemnată şi întoarsă în propria ei modestie, refuza orice lacrimă, interzicea orice exces sentimental. Acum refuza să-i mai facă morţii jocul şi murea cum voia ea, pe limba ei, singură şi modestă, şi bună.
Tia Şerbănescu, Femeia din fotografie. Jurnal 1987-1989, Bucureşti, Compania, 2002, p. 233-235