Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Stelian Tănase ● Mircea Zaciu ● Gabriela Melinescu
Revenită de la St. Tropez. Virgil mă aşteaptă cu veşti sosite via Marie-France: Doinaş şi Paler au fost chemaţi la D.R. Popescu. Le-a propus să le redea dreptul la semnătură. Au refuzat, până ce nu vor beneficia toţi semnatarii Scrisorii de aceeaşi decizie. Cinste lor!
Pleşu a fost "deplasat" la Tescani.
Paler a fost chemat la Procuratură. Într-un pachet cu cafea şi medicamente, trimis din Germania, i se strecuraseră două tăieturi de presă cu Scrisoarea celor şapte. Nu i-au făcut nimic.
Marie-France a dat la France Presse o depeşă în numele Ligii: un preot, Ionaşcu, a fost ucis de Securitate şi alţi trei bătuţi (printre care şi Galeriu - dar nu vrea să i se dea numele).
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 199
Rafturile sunt goale. Găseşti în schimb stive de şampanie. Ca să sărbătorim că nu mai e nimic nicăieri. Aberaţia cotidiană a vieţii noastre ireale.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 100
Nu mai notez pe zile. Scriu tot mai rar, mai fără chef: inapetenţa confesiunii, fie şi sub forma (lacunară, pe sărite, incompletă) a acestui jurnal! Revizuit biblioteca. Vând teancuri de cărţi la anticariat. Mă pregătesc pentru ce? Încerc oricum să pun oarecare "ordine" în marea mea dezordine (de viaţă, perspective, gânduri). Scris "prefaţa" pentru romanul lui Blaga. Tot mai convins că e neterminat. Căutat, în sprijin, şi o scrisoare a Rosei del Conte către Basil Munteanu despre mărturisirea poetului cu privire la cum şi-ar vedea "sistematizată" opera: acolo, mi se pare, el vorbea despre o "trilogie", un roman în trei părţi bine conturate. În rest, mai nimic: poştă, chirie, anticariat, croitor, întâlniri cotidiene la colţul librăriei cu amici de tot felul. Situaţie uneori încordată, simţi presiunea "sistemului", care ne are în "colimator", ne pândeşte, aşteaptă să înhaţe. Fără apărare. Un singur refugiu: în eros. Întâlniri tot mai dese cu R. şi mereu bucuria regăsirii, pierderii, uitării, epuizării şi reaprinderii aprige a dorinţei.
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 452
Se petrec lucruri ciudate în corpul meu - deşi testul de graviditate a ieşit negativ, am toate semnele că sunt însărcinată şi o nouă, profundă bucurie pe chip. Acum sunt hotărâtă să nasc copilul lui Rène - e absurd, iraţional, ca o bună parte din faptele mele.
Bietul Boni, văzând înseninarea de pe faţa mea, s-a grăbit să-mi spună, înroşindu-se, că a fost mereu îndrăgostit de mine, pe punctul de a muri. Evident, o mare exagerare. Îl privesc în adâncul ochilor şi-i spun în limba lui, suedeza, exact cum se obişnuieşte să se spună aici, în această situaţie: nu sunt interesată. O expresie dură pentru străini ca mine, dar nu pentru suedezi, fiinţe foarte logice. Boni este puţin surprins, pentru că sunt mai departe amabilă, extrem de politicoasă, îl numesc mai departe "Boni", cu toate că el nu mi se adresează niciodată pe nume, ca şi cum rostirea numelui meu ar fi pentru el o intimitate nepermisă. Părinţii lui mi-au trimis scrisori de condoleanţe şi flori, ca şi cum aş face deja parte din familia lor de conţi, înrudită pe linie directă cu Gustav Vasa. Şi Boni nu este singurul care vrea să profite de durerea mea adâncă propunându-mi "iubiri dezvrăjite".
De altfel, aici, în Suedia, văduvele trebuie să se mărite imediat, făcându-se glume pe seama celor care nu fac acest lucru, bănuite de vicii ascunse sau de lesbianism. O mare majoritate a oamenilor nu ştiu că adevărata durere e cea de lungă durată, o aprofundare fiziologică a unei stări care te apropie de divin.
Sfânta lor, Brigitta de Vadstena (catolică!), azi sfânta protectoare a Europei, alături de Sfântul Benedict, rămânând văduvă încă tânără şi fiind silită să se recăsătorească, le-a aruncat în faţă persecutorilor săi: "Starea de văduvie apropie de Dumnezeu", plecând apoi călare până la Roma şi ridicându-se prin propriile puteri până la un rol la care nici un om al puterii din acel timp nu s-ar fi gândit că ar fi fost potrivit pentru o femeie. A-l servi, în locul bărbaţilor, chiar pe Domnul.
Familia mea pe linie maternă (Crăciunii) e plină de exemple asemănătoare, nu numai sora mamei, monah Zenovia, cu darul îngeresc al psalmodierii, aproape dispărut în timpul nostru. Până în ziua de azi, multe fecioare din satul mamei mele au refuzat căsătoria luând drumul Mănăstirii Năimeşti, încât mănăstirea e plină de "Crăciuni", iar în cimitirul mănăstirii nu lipseşte de pe cruci nici numele bunicii mele: Filofteia Crăciun - un memento al înaltei predestinări şi nestinsei tradiţii de a o face vie pe martira Filofteia, care s-a opus brutalităţii masculine de a le acorda femeilor numai modestul rol casnic sau cel de perpetuitoare mută a speciei.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 263-264
Citește pe Antena3.ro
