"La ataaaac! Ocupaţi scările!"

Aurel Marin intra în clasa a X-a în septembrie '89. Locuia pe o stradă din Valea Călugărească asupra căreia, la începutul anilor '80, a început asediul blocurilor. Lupta pe care a purtat-o împreună cu gaşca împotriva invadatorilor a durat aproape nouă ani. Dovadă stau zecile de pantaloni rupţi, bluzele pătate şi gecile sfâşiate pe baricade (că juliturile şi vânătăile nu se mai văd, deci nu se mai pun). Şi, nu în ultimul rând, amintirile de neuitat despre o copilărie aventuroasă într-un inedit parc de distracţii: şantierul.

"Prin '60, strada noastră era o livadă confiscată de comunişti. A fost parcelată şi s-au dat loturile celor tineri căsătoriţi. Au revenit câte 500 de mp de familie. Aşa s-a creat o stradă perpendiculară pe drumul naţional. Până atunci, casele erau înşirate doar de-a lungul şoselei. Existau şi câteva blocuri cu apartamente mari, luxoase, dar erau făcute pentru cercetătorii de la Institutul de Cercetări Viticole şi Vinificaţie. Însă adevăratul val de blocuri a început să se ridice la începutul anilor '80, iar noi, fiind născuţi, crescuţi acolo, am perceput construcţia lor ca pe o invazie.

În afară de apariţia fizică a blocurilor cu tot ceea ce însemna asta - o mulţime de străini - adulţi, însă mai ales copii care ne-ar fi invadat terito­riul -, şantierele care se tot în­mulţeau au avut asupra noastră şi un alt efect - de furie şi panică - văzându-ne părinţii descurajaţi la gândul demolării. Erau deja destule blocuri ridicate când, prin anii '84-'85, s-a pus la Primărie o hartă cu sistematizarea. Şi fiecare s-a dus să o vadă. S-a dus şi tata... nouă casa ne pica în mijlocul unei intersecţii. De atunci tata a căzut în depresie, n-a mai făcut nimic la casă. Iată cel puţin un motiv pentru care, chiar dacă nu e creş­tineşte, a fost o uşurare când l-au împuşcat pe Ceauşescu.

La început, construcţia unui bloc dura între 1 şi 3 ani, însă în '89 deja se ajunsese la  performanţa că ridicau trei-patru blocuri în şase luni. Erau din prefabricate şi le îmbinau ca pe lego, apoi le conectau la conducte. Paznici puneau abia când se ajungea la etapa de finisări, până atunci însă, şantierele au fost pentru noi ca nişte decoruri de film, mai ceva decât un parc de distracţii. Săream de pe balcoanele cărora nu li se montase balustradă de la etajul 1 sau 2, fiecare de la cât îl ţinea cureaua. Jos erau grămezi mari de nisip, fireşte, că doar de-aia ne şi avântam. Nu foloseam niciodată scările la coborâre, de fiecare dată coborând pe «liană». Da. Aveam şi aşa ceva chiar dacă eram în mijlocul betoanelor - era cablul de forţă băgat jos în tabloul electric care se întindea în sus printre scări până la ultimul etaj construit, aşa că pe el alunecam până jos.

Era un teren de joacă de vis, înţesat de o sumedenie de distracţii. Una dintre ele era cuptorul de smoală. Când ajungeau cu construcţia la ultimul etaj, începea izolarea pluvială a blocului, iar asta presupunea carton şi smoală, dar şi maşinăria aferentă de topit smoala. Pe noi ne interesa în mod deosebit cuva în care bulgării de smoală se transformau în pastă lipicioasă. Cum muncitorii întrerupeau lucrul la 4:00 după-amiaza, smoala rămânea pe mâna noastră suficient de caldă cât să o putem frământa şi modela după bunul plac.

Dar ca să nu ne murdărim din cale-afară (pe mâini) căutam beţe pe care le în­vârteam în smoală, precum vânzătorii de vată de zahăr, până căpătau forma de măciucă şi-apoi şi când primeam câte-o măciulie de-aia între omoplaţi, ne cam ieşea aerul din plămâni. Ţin minte că odată mi s-a lipit una pe picior. Durerea n-a fost din cauza loviturii, ci pe motiv de epilare forţată, că smoala nu era încă răcită şi s-a lipit... Da' ce s-a mai lipit! Am încercat sa o înlătur, dar se lipea pe mâini, am dat fuga jos, la cişmea, că era o pompă de-aia cu pârghie, am răcit-o instantaneu cu apă şi am smuls-o. Aşa am rămas vara aia cu o porţiune de gambă spână.

În afară de construcţiile în sine, erau utilajele care rămâneau după ora 16:00 pe mâna noastră. Alea au fost deliciul copilăriei şi ne-au şi cotonogit pe măsură. Acum privind în urmă zic «Doamne ajută!» că n-a fost decât atât. Erau benzi transportoare, schele autoridicătoare şi lifturi de materiale, toate lăsate la discreţia oricărui copil care avea peste un metru şi putea apăsa pe un buton sau putea trage de un cablu. Erau lăsate vraişte toate. Plus că noi, cât erau la lucru muncitorii stăteam la pândă şi observam cum le manevrează.

În paralel s-a construit şi o extensie a şcolii, din «L» au făcut-o «U». Şcoala era din cărămidă iar completarea ei cu noul braţ a durat ceva timp. Îmi amintesc o zi în care a fost adusă o maşină de cărămidă. Au muncit oamenii ăia la cărat cărămida de la 12:00 până la 4:00 după-amiaza. De jos o încărcau pe banda rulantă care o ducea până la etajul 1, şcoala având şi etaj, şi acolo o descărcau... şi tot aşa. Şi, urmărind noi peste zi activitatea muncitorilor, ne-a venit o idee! Eram o gaşcă de şase. Ne-am organizat în două echipe, am schimbat sensul benzii şi am coborât cărămida înapoi în curtea şcolii. E adevărat, nu pe toată, că la un moment dat ne-am plictisit. Cred că şi-au pus oamenii ăia mâinile-n cap când au venit a doua zi dimineaţă, dar n-am fost acolo să-i vedem... Nici nu aveam vreun interes!  

În toamna lui '89 la noi nu se mai găsea nimic prin magazine în afară de faimoşii creveţi vietnamezi. Nici măcar takamuri, cum le spunea tata faimoaselor tacâmuri cu gheare şi ciocuri. Ştiu că n-am mai mâncat decât cartofi câteva luni, dar se terminaseră şi ăia. Încă de pe la ora 5:00 dimineaţa erau ditamai cozile la porţile Halelor (piaţa cu de toate, un fel de supermarket) din Ploieşti. Cum se deschideau pe la 7:00, lumea se bulucea înăuntru, fiecare orientându-se spre sectorul de care prinsese zvonul că se bagă ceva. Dar cum nu se mai băga mai nimic în afară de cartofi, lumea se bulucea către cartofi.

Într-o seară a trecut pe la noi un unchi care lucra pe o benă şi pleca spre Ploieşti dis-de-dimi­nea­ţă. Am stabilit să ne ia şi pe noi - pe mine şi pe un coleg - di­mineaţa la 5:00, să ne aşezăm la coadă la Hale, să luăm cartofi. Atât eram de crispat, că mi-am pus ceasul să sune, doar că am uitat să-l potrivesc. În fine, a sunat ceasul, am sărit în pantaloni şi-am dat fuga la colegul care stătea peste drum şi-am început să strig la poartă. A ieşit maică-să, buimacă, neînţelegând ce-i cu mine la ora aia, la ei în poartă. «Păi, nu mergem la Ploieşti?», întreb eu agitat. «Stai măi băiete, că e abia 2:00 jumate noaptea». Ce să fac? M-am întors, m-am băgat iar în pat, şi la ora 5:00 m-am trezit din nou şi-am plecat la Ploieşti. Acolo am stat la coadă vreo trei ore şi am luat nişte cartofi cât mingile de ping-pong, că mama nici n-a reuşit să-i cureţe. Aşa că i-a fiert şi i-a dat la porci".