x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ceauşescu şi Visul Maicii Domnului

0
Autor: Mircea Iorgulescu 03 Oct 2009 - 00:00


În octombrie 1968, înainte cu o lună de ­ţinerea conferinţei Uniunii, prima de după venirea lui Ceauşescu la pute­re, în secretariatul CC al PCR se discută proiectul de nou statut al Uniu­nii. E pre­zent şi Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii, flancat de Pop Simion, în ca­litate de secretar de partid al organi­za­ţiei scriitorilor, această re­pre­zen­ta­re a literaţilor fiind una sută la sută de tip sovietic.

Proiectul este socotit "su­pe­rior din toate punctele de vedere" ve­chiului statut (Virgil Trofin). Ceau­şescu e de acord, însă toţi au impresia că lipseşte ceva. Prima parte, zice el, ar trebui să fie "ceva mai principia­lă". Şi tot Ceau­şescu este cel care stabi­leş­te şi reperele. "Nu spun, afirmă el, să în­cepem cu realismul socialist, cum era în vechiul statut, că n-are rost, dar să fie lucrurile mai clare." De trei ani expresia "realism socialist" dis­pă­ru­se ca prin farmec din circuitul pu­blic, fusese înmormântată pe tăcute, în cel mai românesc stil.

Ceauşescu este probabil singurul individ din Ro­mâ­nia anului 1968 care îşi am­inteşte public de "metoda" inventată de Stalin şi Jdanov şi afirmă că "n-are rost" să mai fie preluată în noul statut al Uniunii. El cere ca noul statut să în­ceapă cu o primă parte "mai progra­ma­tică", "nu pe articole", şi îl întreabă pe Dumitru Popescu, nou intrat în con­ducerea CC, dacă are o părere. Acesta are. Popescu observă că "nu se de­f­ineşte concepţia" şi că poate ar trebui pusă "însăşi ideea rolului condu­că­tor al Partidului Comunist Român". Ceau­şescu e de acord şi chiar formu­lea­ză el "ce să se spună" - "să se spună că Uniunea Scriitorilor îşi desfăşoară activitatea ideologică, politică sub conducerea Partidului Comunist Român, forţa conducătoare a socie­tă­ţii noastre". Şi aşa va ramâne până în 1989! Dar ce "activitate ideologică, po­litică" putea avea o asociaţie lite­rară rămâne un mister. Realismul socia­list era oficial (dar în cadru restrâns) repudiat, însă Uniunea Scriitorilor continua să rămână un fel de departament literar al partidului.

Un departament cu un anumit specific, os menajerie, un fel de zoo. Virgil Trofin, care aparent studiase cu mare atenţie proiectul de nou statut, observă că din text a dispărut men­ţiu­nea despre alegerea prin vot secret a "organelor de conducere ale Uniunii", existentă în statutul vechi. "Îmi face impresia că dacă până acum aţi folosit acest sistem - îi spune el lui Zaharia Stancu- va trebui menţinut în conti­nuare. Nu ştiu de ce nu e pus, poate a scă­pat." Stancu prinde sugestia oferi­tă, "da, am scăpat acest lucru", confir­mă el diplomatica ipoteză a lui Trofin, dar se grăbeşte să adauge, re­velator, "părerea mea este că să men­ţinem acest lucru, ca alegerile să se facă prin vot secret". Dacă fusese o banală omisiune, de ce mai era ne­voie ca pre­şe­dintele Uniunii să spu­nă  şi care era "părerea" lui, una, evident, în consens cu ceea ce credea un secretar al CC?! Nu vom şti niciodată dacă nu cumva păstrarea votului secret la Uniune nu a fost totuşi rezultatul intervenţiei lui Virgil Trofin din 15 octombrie 1968...

Sigur este însă că, dacă în acel an s-a ţinut "adunarea generală" a Uni­u­nii Scriitorilor, şi nu "conferinţă" cu delegaţi, a fost pentru că aşa a vrut Ceau­şes­cu. Stancu şi echipa lui din condu­ce­rea Uniunii hotărâseră să se ţină "conferinţă" cu delegaţi, norma de re­prezentare fiind un delegat la trei scrii­tori. "De ce nu faceţi adunare ge­ne­­rală a scriitorilor?" - îl întreabă Ceauşescu pe Stancu. Preşedintele Uniunii intuieşte ce vrea şeful partidului şi răspunde prompt că el e de acord, însă "tovarăşii" cu care "s-a sfătuit au fost împotrivă".

Ceauşescu insistă, "de ce nu faceţi aşa, Adu­na­rea Generală a Scriitorilor din România?", îl presează el pe Stancu, acesta repe­tând că el e "de acord". Ceauşes­cu vrea însă o decizie imediată, subliniază că părerea lui e să se facă adunare gene­rală, întreabă "secretariatul" CC dacă e de acord, iar Zaharia Stancu, probabil pe culmile uluirii, întreabă dacă adu­narea ge­nerală urmează să se ţină "chiar acum", nu într-un viitor indeterminat. Răspunsul lui Ceau­şescu: "Da, chiar acum, să nu mai faceţi confe­rinţă. Dar să vă adunaţi comitetul, să hotărâţi, să nu spuneţi că aşa aveţi indicaţie de la conducerea partidului". A fost singura adunare generală a scriitorilor dintre 1965 şi 1989. Proiectul noului statut prevedea să se ţină conferinţă sau adunare generală o dată la doi. Următoarele s-au ţinut însă fie la patru, fie la cinci ani (1972, 1977, 1981), după care au încetat. Vampirizarea instituţiilor, pe care Ceau­şes­cu o începuse chiar cu PCR, ajun­se­se şi la Uniunea Scriitorilor.

Cu mai puţin de zece zile înainte de ţinerea adunării generale a scriitori­lor din noiembrie 1968, Ceauşescu se întâlneşte încă o dată cu "membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor". Apar câteva figuri noi - criticul Eugen Si­mion, prozatorul Nicolae Breban, poe­tul Adrian Păunescu (avea 25 de ani şi era secretarul UTC de la Uniu­ne). Acestora limba de lemn pare să le fie necunoscută. Păunescu insistă pa­tetic pentru plecarea masivă a tineri­lor la studii în străinătate. Poetul nu crede că viaţa literară ar fi "prea roză" şi cere "confruntarea cu adevărul".

Eugen Simion pledează şi el pentru trimiterea de bursieri în străinătate, care să fie însă "tineri cu o vocaţie evidentă", şi nu pe bază de "preferinţe şi favoruri". Breban cere ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie "oameni necompetenţi", iar în pri­vin­ţa plecărilor la studii în străinătate impetuosului romancier îi scapă aceas­tă întrebare ce îi va fi înmărmurit pe unii dintre bătrânii stalinişti aflaţi acolo: "Cum să facem ca în­chi­soa­rea să se spargă?" Va fi fost probabil prima şi ultima dată când lui Ceauşescu i se va fi spus, în faţă, direct, bru­tal, ca România e o închisoare.

Şi Păunescu, şi Breban vor fi iro­ni­zaţi de Mihnea Gheorghiu, şi de aceas­tă dată pompier ideologic de serviciu. El îi semnalează lui Ceauşescu apa­ri­ţia unui articol în revista Luceafărul, din care dă acest citat - "Într-o lite­ratură este esenţial să coexiste onirismul (vechi cât ... Visul Maicii Domnului), realismul (vechi cât lumea), psi­ho­­logismul (care nici el nu purcede nu­mai de la Dostoievski), misticismul laic (cred că nu numai Patristica, ci şi mari efluvii incantatorii din epoci păgâne stau la temelia poeziei lui Ion Alexandru), precum şi numeroase alte curente a căror bună vecinătate şi nu­mai ea poate constitui o epocă lite­ra­ră".

Auzind această frază, Ceauşescu ia foc. Remarca lui e neobişnuit de dură - "Înseamnă că Direcţia Presei într-adevăr este foarte blândă. Aceasta nu poate fi acceptată într-o revistă a Uniunii Scriitorilor". Geo Bogza in­tuieş­te probabil că se întâmplă ceva grav şi intervine sfătos: "Cred că trebuie să precizăm că trebuie să distingem între ceea ce scrie articolul de fond al unei reviste şi ceea ce scrie pe alte pagini". Dar Ceauşescu e intratabil, "nici o revistă a noastră nu poate fi pu­să la îndemâna celor care pot propaga ideologia străină". Va reveni la citatul dat de Mihnea Gheorghiu în discursul de încheiere a întâlnirii (ci­t­a­tul era dintr-un articol de Leonid Di­mov, unul dintre marii poeţi români din secolul XX, în acel moment ieşit meteoric dintr-o îndelungată margi­nalitate).

Se poate lesne presupune că mare lucru din acest citat Ceauşescu nu va fi înţeles, că unele cuvinte îi vor fi rămas complet necunoscute (patristică, de exemplu), dar că va fi fost şocat de ideea unei "coexistenţe paşnice" cu Visul Maicii Domnului, de care va fi avut ceva cunoştinţă vagă, măcar acustică, din copilăria lui ţărănească. Nu, zice el categoric, nu, "nu pot în nici un caz coexista în concepţia noastră despre lume alături şi Maica Domnului şi concepţiile filozofice". Da, "coe­xis­tenţei paşnice între state", mai spune Ceauşescu, nu însă "coexistenţei ideologice, filozofice".
O intransigenţă fanatică şi rudimentară ce avea să-l ducă la sfârşitul sângeros din decembrie 1989.
Citeşte mai multe despre:   special,   uniunea scriitorilor

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de