Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În octombrie 1968, înainte cu o lună de ţinerea conferinţei Uniunii, prima de după venirea lui Ceauşescu la putere, în secretariatul CC al PCR se discută proiectul de nou statut al Uniunii. E prezent şi Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii, flancat de Pop Simion, în calitate de secretar de partid al organizaţiei scriitorilor, această reprezentare a literaţilor fiind una sută la sută de tip sovietic.
Proiectul este socotit "superior din toate punctele de vedere" vechiului statut (Virgil Trofin). Ceauşescu e de acord, însă toţi au impresia că lipseşte ceva. Prima parte, zice el, ar trebui să fie "ceva mai principială". Şi tot Ceauşescu este cel care stabileşte şi reperele. "Nu spun, afirmă el, să începem cu realismul socialist, cum era în vechiul statut, că n-are rost, dar să fie lucrurile mai clare." De trei ani expresia "realism socialist" dispăruse ca prin farmec din circuitul public, fusese înmormântată pe tăcute, în cel mai românesc stil.
Ceauşescu este probabil singurul individ din România anului 1968 care îşi aminteşte public de "metoda" inventată de Stalin şi Jdanov şi afirmă că "n-are rost" să mai fie preluată în noul statut al Uniunii. El cere ca noul statut să înceapă cu o primă parte "mai programatică", "nu pe articole", şi îl întreabă pe Dumitru Popescu, nou intrat în conducerea CC, dacă are o părere. Acesta are. Popescu observă că "nu se defineşte concepţia" şi că poate ar trebui pusă "însăşi ideea rolului conducător al Partidului Comunist Român". Ceauşescu e de acord şi chiar formulează el "ce să se spună" - "să se spună că Uniunea Scriitorilor îşi desfăşoară activitatea ideologică, politică sub conducerea Partidului Comunist Român, forţa conducătoare a societăţii noastre". Şi aşa va ramâne până în 1989! Dar ce "activitate ideologică, politică" putea avea o asociaţie literară rămâne un mister. Realismul socialist era oficial (dar în cadru restrâns) repudiat, însă Uniunea Scriitorilor continua să rămână un fel de departament literar al partidului.
Un departament cu un anumit specific, os menajerie, un fel de zoo. Virgil Trofin, care aparent studiase cu mare atenţie proiectul de nou statut, observă că din text a dispărut menţiunea despre alegerea prin vot secret a "organelor de conducere ale Uniunii", existentă în statutul vechi. "Îmi face impresia că dacă până acum aţi folosit acest sistem - îi spune el lui Zaharia Stancu- va trebui menţinut în continuare. Nu ştiu de ce nu e pus, poate a scăpat." Stancu prinde sugestia oferită, "da, am scăpat acest lucru", confirmă el diplomatica ipoteză a lui Trofin, dar se grăbeşte să adauge, revelator, "părerea mea este că să menţinem acest lucru, ca alegerile să se facă prin vot secret". Dacă fusese o banală omisiune, de ce mai era nevoie ca preşedintele Uniunii să spună şi care era "părerea" lui, una, evident, în consens cu ceea ce credea un secretar al CC?! Nu vom şti niciodată dacă nu cumva păstrarea votului secret la Uniune nu a fost totuşi rezultatul intervenţiei lui Virgil Trofin din 15 octombrie 1968...
Sigur este însă că, dacă în acel an s-a ţinut "adunarea generală" a Uniunii Scriitorilor, şi nu "conferinţă" cu delegaţi, a fost pentru că aşa a vrut Ceauşescu. Stancu şi echipa lui din conducerea Uniunii hotărâseră să se ţină "conferinţă" cu delegaţi, norma de reprezentare fiind un delegat la trei scriitori. "De ce nu faceţi adunare generală a scriitorilor?" - îl întreabă Ceauşescu pe Stancu. Preşedintele Uniunii intuieşte ce vrea şeful partidului şi răspunde prompt că el e de acord, însă "tovarăşii" cu care "s-a sfătuit au fost împotrivă".
Ceauşescu insistă, "de ce nu faceţi aşa, Adunarea Generală a Scriitorilor din România?", îl presează el pe Stancu, acesta repetând că el e "de acord". Ceauşescu vrea însă o decizie imediată, subliniază că părerea lui e să se facă adunare generală, întreabă "secretariatul" CC dacă e de acord, iar Zaharia Stancu, probabil pe culmile uluirii, întreabă dacă adunarea generală urmează să se ţină "chiar acum", nu într-un viitor indeterminat. Răspunsul lui Ceauşescu: "Da, chiar acum, să nu mai faceţi conferinţă. Dar să vă adunaţi comitetul, să hotărâţi, să nu spuneţi că aşa aveţi indicaţie de la conducerea partidului". A fost singura adunare generală a scriitorilor dintre 1965 şi 1989. Proiectul noului statut prevedea să se ţină conferinţă sau adunare generală o dată la doi. Următoarele s-au ţinut însă fie la patru, fie la cinci ani (1972, 1977, 1981), după care au încetat. Vampirizarea instituţiilor, pe care Ceauşescu o începuse chiar cu PCR, ajunsese şi la Uniunea Scriitorilor.
Cu mai puţin de zece zile înainte de ţinerea adunării generale a scriitorilor din noiembrie 1968, Ceauşescu se întâlneşte încă o dată cu "membri ai conducerii Uniunii Scriitorilor". Apar câteva figuri noi - criticul Eugen Simion, prozatorul Nicolae Breban, poetul Adrian Păunescu (avea 25 de ani şi era secretarul UTC de la Uniune). Acestora limba de lemn pare să le fie necunoscută. Păunescu insistă patetic pentru plecarea masivă a tinerilor la studii în străinătate. Poetul nu crede că viaţa literară ar fi "prea roză" şi cere "confruntarea cu adevărul".
Eugen Simion pledează şi el pentru trimiterea de bursieri în străinătate, care să fie însă "tineri cu o vocaţie evidentă", şi nu pe bază de "preferinţe şi favoruri". Breban cere ca ataşaţii culturali de pe lângă ambasade să nu mai fie "oameni necompetenţi", iar în privinţa plecărilor la studii în străinătate impetuosului romancier îi scapă această întrebare ce îi va fi înmărmurit pe unii dintre bătrânii stalinişti aflaţi acolo: "Cum să facem ca închisoarea să se spargă?" Va fi fost probabil prima şi ultima dată când lui Ceauşescu i se va fi spus, în faţă, direct, brutal, ca România e o închisoare.
Şi Păunescu, şi Breban vor fi ironizaţi de Mihnea Gheorghiu, şi de această dată pompier ideologic de serviciu. El îi semnalează lui Ceauşescu apariţia unui articol în revista Luceafărul, din care dă acest citat - "Într-o literatură este esenţial să coexiste onirismul (vechi cât ... Visul Maicii Domnului), realismul (vechi cât lumea), psihologismul (care nici el nu purcede numai de la Dostoievski), misticismul laic (cred că nu numai Patristica, ci şi mari efluvii incantatorii din epoci păgâne stau la temelia poeziei lui Ion Alexandru), precum şi numeroase alte curente a căror bună vecinătate şi numai ea poate constitui o epocă literară".
Auzind această frază, Ceauşescu ia foc. Remarca lui e neobişnuit de dură - "Înseamnă că Direcţia Presei într-adevăr este foarte blândă. Aceasta nu poate fi acceptată într-o revistă a Uniunii Scriitorilor". Geo Bogza intuieşte probabil că se întâmplă ceva grav şi intervine sfătos: "Cred că trebuie să precizăm că trebuie să distingem între ceea ce scrie articolul de fond al unei reviste şi ceea ce scrie pe alte pagini". Dar Ceauşescu e intratabil, "nici o revistă a noastră nu poate fi pusă la îndemâna celor care pot propaga ideologia străină". Va reveni la citatul dat de Mihnea Gheorghiu în discursul de încheiere a întâlnirii (citatul era dintr-un articol de Leonid Dimov, unul dintre marii poeţi români din secolul XX, în acel moment ieşit meteoric dintr-o îndelungată marginalitate).
Se poate lesne presupune că mare lucru din acest citat Ceauşescu nu va fi înţeles, că unele cuvinte îi vor fi rămas complet necunoscute (patristică, de exemplu), dar că va fi fost şocat de ideea unei "coexistenţe paşnice" cu Visul Maicii Domnului, de care va fi avut ceva cunoştinţă vagă, măcar acustică, din copilăria lui ţărănească. Nu, zice el categoric, nu, "nu pot în nici un caz coexista în concepţia noastră despre lume alături şi Maica Domnului şi concepţiile filozofice". Da, "coexistenţei paşnice între state", mai spune Ceauşescu, nu însă "coexistenţei ideologice, filozofice".
O intransigenţă fanatică şi rudimentară ce avea să-l ducă la sfârşitul sângeros din decembrie 1989.
Citește pe Antena3.ro
