Eminescu de la "Circulaţie"

Plecat de la redacţie, de la Casa Scînteii, trecusem de Piaţa Aviatorilor, intrasem pe Dorobanţi şi respiram uşurat: în folclorul urban de acum 20 de ani se susţinea că plutonierii şi sergenţii de circulaţie de la Aviatorilor sunt în realitate colonei şi maiori deghizaţi în grade mici.

Şi pe cine se puteau descărca ei de probabil enorma presiune a trecerii cotidiene spre şi dinspre Primăverii a alaiului oficial, dacă nu pe vreun prăpădit de şofer care le cădea în gheare cine ştie cum şi de ce?! Că se luau şi după înfăţişare pentru a te opri, nu mă îndoiam. Cu mutra mea bărboasă eram o potenţială bună pradă; dacă miliţienii de la Circulaţie mă opreau şi-mi cereau actele, mai întâi la buletin se uitau, să verifice dacă am ori ba poză cu barbă. De aceea, când treceam cu maşina prin Piaţa Aviatorilor aveam senzaţia că traversez o zonă de riscuri extreme. Respiram eu uşurat, dar mă pripeam. Ajuns cam prin dreptul Televiziunii, aud un şuierat de ţignal şi văd un miliţian care-mi făcea cunoscutul semn imperativ să opresc şi să trag pe dreapta.


Semnalizez regulamentar şi opresc, fata­litate!, ce mai puteam face? Agentul porneşte spre mine, eu cobor geamul de la portieră şi scot actele să le am pregătite. Ajunge, i le-ntind fără să mai aştept să le ceară, dar nu le ia. Pare foarte vesel, "semn rău!", îmi zic, şi cuget superstiţios, băbeşte, "miliţian  bine dispus dacă vezi, necaz mare vei avea!". El  trage însă un salut exuberant: "- Să trăiţi! Am mai compus trei!" Cum?! Ce zice ăsta?! Îmi pare că halucinez, încerc să mă dumiresc. N-apuc, miliţianul cel vivace a şi scos din taşcă nişte foi de hârtie şi a început să-mi citească. Îmi citeşte poezii. Poezii patriotice.

Stă aplecat spre portieră şi citeşte emo­ţio­nat, cu intonaţie, foarte sentimental. Şi versu­rile sunt sentimentale. E multă iubire în ele, iu­bire de patrie, iubire de partid, iubire de tot ce trebuie. Iubire, duioşie, sclipici, e foarte dul­ce şi poetic. Miliţianul îmi citeşte tran­sportat. Eu îl ascult pătruns. Încerc să văd scena asta ca secvenţă dintr-un film şi îmi aduc aminte cine e poetul în uniformă şi cu ţignal.

Îl cunoscusem. Se întâmplase cu vreo două săptămâni în urmă în redacţia României literare. Ajunsesem mai târziu în biroul pe care-l împărţeau Gabriel Dimisianu şi Ion Horea erau criticul Alex. Ştefănescu şi un necunoscut slab şi deşirat, îmbrăcat ca de şedinţă, în costum bleumarin şi cu cravată. Pe vremea aceea, şef al fostei reviste Magazin, un supliment al cotidianului România liberă, Alex. Ştefănescu era un colaborator statornic şi un apropiat al revistei noastre.

Visa de mult să treacă la România literară, ceea ce şi avea să se întâmple în 1990, după ce se eliberase un anumit loc în schemă. Era o foarte veselă atmosferă când am intrat; cu jovialitatea lui debordantă Alex. povestea ceva hazliu, de altfel rareori l-am văzut apăsat ori gânditor. S-a întrerupt din ce istorisea şi, cu bonomia lui asiatică, m-a interpelat de parcă pe mine m-aşteptase până atunci - "Dragă Mircea, uite, îţi prezint şi ţie un tânăr poet foarte talentat, un nou Eminescu. I-am lăsat domnului Horea nişte poezii ale lui, să le citeşti şi tu, să vezi ce bune sunt. E un poet extraordinar, o să te intereseze în mod sigur, lucrează la Circulaţie".

Intotdeauna i-am admirat lui Alex. tehnica falselor candori şi expansivitatea cu subînţeles. De fapt, maşină avea şi el, şofer era şi el, să aibă o "cunoştinţă" la Circulaţie îi era, teoretic, şi lui foarte util şi, în fond, el îl descoperise, cine ştie pe unde, pe poetul miliţian, pe care-l adusese acum la România literară, în turneu de prezentare. Sau, de ce nu, să nu fim suspicioşi!, Alex. poate chiar fusese fulgerat de geniul poetic al miliţianului, parcă poţi pentru ca să ştii de unde se iveşte un nou Eminescu, acest vis de aur al criticului român? Astfel încurajat, necunoscutul făcu doi paşi de lângă peretele pe care-l rezema sfios, am dat mâna, şi-a spus numele, iar după un timp a plecat împreună cu cel care îl adusese.

El era cel care acum, dar în uniformă, de aceea nu-l recunoscusem prompt, mă fluiera pe Dorobanţi. Mă fluiera cu autoritatea miliţianului şi mă oprea colegial, între noi, literaţii, nu?!, să-mi citească noi compuneri.

Fiindcă, între timp, "Eminescu de la Circulaţie" fusese deja publicat în România literară. Alex. îl năşise literar eficient, deşi meritul ţinea mai ales de spiritul vremii. Criza de oportunişti era mare, orice versificator de serviciu era binevenit, iar "forurile" se mulţumeau chiar şi cu producţiunile miliţienilor lirici, dacă erau patriotice şi luminoase. Iar ceea ce compunea înaripa­tul "Eminescu de la Circulaţie" era exact aşa: patriotic, luminos şi stupid.

Când, după câteva zile, tot prin acelaşi loc, m-a fluierat iarăşi, pentru a-mi citi alte noi creaţii, m-am hotărât să-mi schimb drumul, să n-o mai iau pe Dorobanţi, unde probabil că "Eminescu de la Circulaţie" avea post fix.

Ce s-a mai întâmplat în continuare cu miliţianul versificator nu ştiu. Nu ştiu nici dacă şi cum şi-a urmat vocaţia poetică după decembrie 1989, nici dacă îi va fi apărut vreo carte, desigur prefaţată de cel care-i spusese că ar fi "un nou Eminescu". Ştiu însă că în urmă cu exact 20 de ani, în iunie 1989, redacţia "României literare" a dus o bătălie homerică pentru a obţine ca pe prima pagină a numărului special dedicat centenarului morţii lui Eminescu (adevăratul Eminescu!) să fie fotografia poetului, şi nu a Tovarăşului...