Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre rolul educativ şi importanţa bibliotecilor pentru formarea "Omului Nou" presa vremii (România liberă) nota în anul 1989:
"În uriaşul demers cultural-educaţional pe care şi-l asumă societatea noastră în care formarea personalităţii umane se întemeiază pe ştiinţă, învăţământ, cultură ca factori fundamentali ai progresului general şi pe principiul că, în construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, fiecare dintre instituţiile de emanaţie culturală îşi are rolul său activ în procesul instructiv-educativ, bibliotecile sunt chemate, la rândul lor, să contribuie la crearea unui climat cultural efervescent, să se implice în procesul educativ-formativ prin activitatea lor tradiţională, dar şi prin depăşirea relaţiei obişnuite cu cititorul prin intervenţii în consens cu viaţa, cu interesul general al societăţii noastre".
După 20 de ani, l-am găsit pe domnul Ion Stoica, fostul director al BCU, care ne-a mărturisit acum acele realităţi imposibil de spus în cuvinte...: "În epocă, Biblioteca Centrală Universitară era una dintre cele mai mari structuri ale cărţii din ţară, dar era şi tributară unui mod de gândire pe care astăzi nu-l mai avem, şi anume acela că în politica de achiziţie un loc important trebuie să-l joace manualele şi cursurile universitare. Pentru că în dependenţa BCU era o reţea extrem de bogată de unităţi filiale, toate bibliotecile de facultăţi depindeau de BCU din punctul de vedere al achiziţiei".
Cifrele (o creştere anuală de 50/60 de mii de volume, declarată în 1989) par a reflecta o stare de mare bogăţie informaţională. Realitatea nu era deloc aşa. Un număr foarte mare de manuale şi cursuri care se distribuiau în toate unităţile filiale nu exprimă în mod real potenţialul informaţional al unei astfel de structuri. "Adevărul este că, dincolo de volumele româneşti, cartea străină era extrem de slab reprezentată. Cea mai mare sursă a BCU, ca de altfel a tuturor biblioteci româneşti din epocă, erau schimburile internaţionale. Noi aveam avantajul, la vremea aceea, mai spune Ion Stoica, de a avea responsabilitatea dotării cu publicaţii româneşti a lectoratelor de limbă şi literatură română din numeroase universităţi de peste hotare. În această poziţie, sigur că beneficiam şi de replici avantajoase din partea bibliotecilor, care primeau din partea noastră astfel de donaţii. Uneori ambasadele se integrau în fluxul acesta de schimburi şi favorizau trimiterea unor publicaţii străine, uneori extrem de valoroase, la BCU, aşa încât situaţia noastră era într-un fel egală cu a tuturor bibliotecilor româneşti lipsite de resurse, şi pe de altă parte, diferită tocmai pentru că jucam acest rol de mediere culturală puţin cunoscut şi unic în ţară."
Deşi cifrele "vorbeau", după cum precizează Ion Stoica, potenţialul informaţional era departe de a fi suficient. Multe domenii "lipseau cu desăvârşire", mai ales în 1989. Un exemplu ar fi domeniile ştiinţelor umanistice sau sociale, care erau văduvite la acea vreme. "Eram într-o poziţie dificilă din cauza lipsei, mai ales în ultimii ani înainte de 1989, totale de valută. Nu mai aveam nici un fel de fonduri în valută din partea ministerului şi atunci singura sursă rămâneau aceste schimburi internaţionale, dar care nu vehiculau neapărat cartea cea mai valoroasă. Nu e nici un fel de concluzie optimistă cu privire la momentul acela de aprovizionare cu informaţie, cu documente de valoare."
Astăzi, poate că ne întrebăm cum se învăţa în anul 1989. Cum şi cât de liber era accesul la informaţie? "Studenţilor nu li se recomandau cărţi care nu puteau intra în optica ideologică a momentului. Profesorii ştiau foarte bine că degeaba le recomandă, pentru că ele nu puteau fi achiziţionate. Ei veneau la bibliotecă din două raţiuni, ca şi acum: examenele sau setea de cunoaştere a omului tânăr. Veneau din ce în ce mai puţin oamenii de dincolo de studenţie, pentru că nu aveau condiţii de studiu şi unii dintre ei nu se mai duceau nici la teatre, nu numai la BB. Studenţii cereau manuale şi cursuri şi biblioteca era populată mai ales vara când, din fericire, era căldură, îşi aminteşte Ion Stoica. "În schimburile de mesaje culturale şi donaţii reciproce veneau la BCU ambasadorii multora dintre ţările de mare cultură ale Apusului şi eram foarte jenat când trebuia să stăm cu mănuşi în mâni. Odată, împreună cu ambasadorul Franţei trebuia la fiecare 10 minute să bem un ceai cald, ca să putem rezista să putem avea un dialog cât de cât civilizat. Condiţiile nu erau deloc fericite. Biblioteca era una din cele mari, frumos construite, una care trecuse prin timp şi rămăsese în amintirea atâtor mari figuri. Cioran, de pildă, spunea: «Sunt produsul fundaţiei universitare. Eu acolo m-am format»."
Pentru cei de astăzi, faptul că înainte de 1989 exista un fond secret poate fi o surpriză. Bibliotecile mari care aveau dreptul să gestioneze toate categoriile de colecţii (Biblioteca Academiei, Biblioteca Naţională şi Bibiliotecile Universitare şi multe dintre Bibliotecile judeţene) deţineau aşa-numitele "Fonduri S". "Acestea erau în fapt fondurile interzise la care aveau acces puţini studenţi. Era necesar ca ei să aibă recomandarea profesorilor. Trebuia să existe «o dovadă» că acele documente le sunt indispensabile în cercetarea pe care o pregătesc, cum ar fi de exemplu, lucrarea de licenţă. Erau importante zone din colecţie care nu circulau în mod liber, mai ales lucrările care se refereau la regalitatea românească, la autori indezirabili, autori fie înainte de august 1944, fie cei dintre cele două războaie mondiale, fie cei care plecaseră din ţară erau pe liste de interdicţie", încheie domnul Ion Stoica.
