Frica de virusul HIV

În 1989, medicul Rodica Mătuşa era şefa secţiei de copii din cadrul Spitalului Clinic de Boli Infecţioase. În jude­ţul Constanţa, ea a fost cea care a trebuit să facă faţă unor probleme cople­şitoare. Frica permanentă de conta­mi­nare cu un virus despre care se ştia prea puţin a făcut ca sectorul SIDA din secţia de copii a spitalului să ducă o lipsă acută de personal. Pe lângă aceasta, copiii infectaţi cu HIV nu be­neficiau nici de medicamente cores­punzătoare, nici de hrană suficientă.

"În afară de teroarea ca nu cumva să se afle, sau să apară pe undeva scris cuvântul interzis, era spaima de boala în sine, îşi aminteşte medicul R. Mătuşa. Din cauza lipsei de informare, nu ştiam pe-atunci cum se transmite. Bine, ştiam că prin sânge şi pe cale sexuală, dar nu eram siguri că sunt singurele căi de transmitere. Tuturor ne era frică, intram în secţie îmbrăcaţi ca nişte cosmonauţi. Aveam şi-n picioare nişte cârpe trase peste pantofi, ca nişte totoşei, aveam mănuşi, iar pe faţă ne puneam un plastic transpa­rent care se folosea, cred, la radiologie. Ne făceam un fel de măşti care uneori ne acopereau chiar şi ochii. Le puneam astfel încât să ne permită respiraţia, dar să nu intrăm «în contact cu virusul». N-am nici un fel de poză de-atunci, să vă pot arăta cum eram.

Şi am făcut un fel de sector al secţiei de copii, sectorul SIDA, cu personalul de pe secţia mea. Ele au fost şi au rămas alături de mine, nu a plecat una. Am avut norocul să am o asistentă-şefă – Elena Teodor – tare curajoasă, aprigă şi o bună profesionistă.  Mă refer la asistente şi la infirmiere, pentru că doctorii... Doctorii nu prea voiau să intre. Am apelat atunci la doctoriţa Ilie, care în acel moment lucra în Sanepid. Ea era epidemiologă, dar terminase Facultatea de Pediatrie. Şi-am avut noroc că dânsa a acceptat să vină să lucreze acolo. Şi tare mult m-au mai ajutat şi stagiarii (pe vremea aceea, cei care terminau medi­cina trebuiau să facă un stagiu de şase luni la diferite secţii).

Aveau şi ei aceeaşi frică pe care o aveam şi noi, dar m-au ajutat pe partea medicală, şi mulţi dintre ei spun că a fost o experienţă extrem de importantă perioada aceea, cu toată frica şi neajunsurile, cu toată suferinţa şi moartea care ne înconjurau."

Îngropaţi în lădiţe de carton
"Copiilor le aplicam acelaşi tratament pe care-l făceam şi-nainte, că pe vremea aceea nu existau antiretrovirale – astea au început să apară în '96. Dacă un copil făcea o infecţie, tratam infecţia cu antibioticele pe care le aveam, dar fără rezultate... Problemă mare era şi că nu prea aveam ce să le dăm să mănânce. (Ulterior, în '90, am fost uimită de evoluţia şi starea copiilor care se «încăpăţânau» să trăiască şi să arate din ce în ce mai bine, dacă erau îngrijiţi cu dragoste şi dacă primeau o mâncare bună. Voluntarii străini ne-au învăţat asta. Deşi toţi îmi spuneau, în anii '90-'91, că este inutil şi periculos să îngrijeşti aceşti copii, că aruncăm banii degea­ba, acum am, ca dovadă că s-au înşelat, nişte fotografii medi­cale – copii care arătau ca nişte schelete acoperite cu o piele prea largă, acoperită de leziuni, care au devenit apoi tineri normali.) Dar atunci, la începuturi, ei erau atât de mulţi şi în spital aveam un lapte chior pe care-l puneam în biberoane şi le alternam, că nu erau pentru toţi. Le sterilizam, sterilizam şi tetinele şi le dădeam, pe rând, acest lapte sau supă de zarzavat – de carne mai puţin –, sau griş...  

Eu eram absolut copleşită de toate aceste probleme şi nici nu ştiu cum am făcut faţă, pentru că nu făceam numai treabă de medic – asta era aproape nimic pe lângă faptul că trebuia să fac rost de scutece, că n-aveam destule şi pentru atât de mulţi copii, nu aveam cearşafuri de pus în pătuţuri... Mirosea în secţie cumplit, nu numai a fecale sau urină, ci şi a lapte acru... Rufele erau cenuşii, după atâtea spălături şi atâţia copii... Era îngrozitor, dar n-aveam timp să mă gândesc la prea multe lucruri. Ba murea unul, iar pe vremea aceea spitalul se ocupa de înmormântarea celor care n-aveau pe nimeni – la un moment dat, am rămas fără scândură şi-i înmormântam în lădiţe de carton. Ba n-aveam personal – erau două asistente la 200-250 de copii pe tură, o infirmieră tot la atâţia, iar din altă parte nu voiau să vină. Şi toate acestea le-am dus în spate doi doctori, câţiva stagiari, o asistentă-şefă şi puţinele asistente şi infirmiere de la secţia de SIDA.  

De-aia în '90, doctorul Cornel Mizumschi, directorul spitalului, care aprecia ce făceam şi nu prea lăsa pe nimeni să-mi facă rău, le spunea tuturor: «Toţi aţi dat bir cu fugiţii, de frică, la început, acum lăsaţi-o în pace, vedeţi ce multe face pentru aceşti copii de care nu se atinge nimeni!»..."

"Nici nu mai dădeau mâna cu mine"
"Astea au fost începuturile... De vorbit, nu puteam vorbi, acasă aproape că nu mai ajungeam. Mureau ca muştele, şi nu puteam face aproape nimica! Vă daţi seama şi de situaţia psihică în care se găsea un doctor, în privinţa asta! Treptat, am început să nu ne mai punem problema «de ce» a murit. Priveam îndureraţi şi neputincioşi, dar nu ne mai trăgea nimeni la răspundere, nu ne mai întreba nimeni... Şi era şi această spaimă, că ajungeam acasă noaptea şi eram... nu frântă, ci în depresie. Soţul meu mă-ntreba ce se-ntâmplă, iar eu nu puteam vorbi, îi spuneam doar că am mulţi copii". "Şi, când a aflat, cum a reacţionat?". "Soţul meu a reacţionat bine, dar absolut toate cunoştinţele mele – nu vorbesc de prieteni – au reacţionat ca toată lumea. Şi, în fond, ăsta a fost normalul... nici nu mai dădeau mâna cu mine. O dată, ţin minte că am băut cafea la o prietenă de-a noastră şi m-am simţit extraordinar de rău când am văzut-o că, în mod separat, mi-a luat cana, a clătit-o puţin şi a aruncat-o la coş. Era frica asta... se ştia deja unde lucrez, toată lumea mă compătimea... Dar am avut puţine întâlniri în perioada aceea, pentru că veneam sfârşită de la serviciu şi nu mai aveam nici timp liber. Însă astea se întâmplau deja după Revoluţie".

Fotografiile
"Doctorul Totescu, Dumnezeu să-l ierte!, lucra la Sanepid. Era medic de laborator, dar îi plăcea să facă şi cercetare ştiinţifică. Noi am scris împreună chiar câteva articole. Îi plăcea să scrie despre noutăţi şi era un foarte bun fotograf. Făcea fotografii medicale foarte bune. Eu l-am chemat, pentru că erau nişte lucruri curioase: de ce făcea un copil de câteva luni herpes pe faţă? Şi dânsul a fost contrariat. Şi am făcut aceste fotografii în spital, fără să fie nimeni de faţă, fără să ştie nimeni. Nu erau de faţă nici măcar asistente sau infirmiere. Nu ştiu ce curaj am avut! Sunt două fotografii medicale a doi copii care erau piele şi os. Copii care au trăit – unul trăieşte şi în zilele noastre şi este destul de bine, iar celălalt, Daniela, a murit la vârsta de 17 ani. Fotografii document. Spun că nu ştiu cum am avut curajul pentru că, dacă nu se putea nici măcar vorbi despre SIDA, cu atât mai puţin puteai aduna dovezi că ea există. Se făcea şi pe-atunci cercetare medicală, dar nu ştii cum se puteau interpreta acele fotografii. Şi eu, atunci, chiar nu mă puteam gândi la cercetare. Eram prea speriată şi copleşită de toate problemele pe care le aveam. În nici un caz nu am putut vorbi despre acest lucru şi dânsul a păstrat filmul – nu mi-a dat niciodată negativele – tocmai de frica asta, să nu se-ntâmple ceva. Mie mi-a adus doar fotografiile astea".

Constanţa, portul şi litoralul – porţile de intrare
"După cum am aflat în anul următor, jumătate dintre copiii Europei cu SIDA erau în România. Iar cea mai mare parte erau în Constanţa. De ce? Pentru că porţile de intrare pentru infecţia HIV în România au fost portul şi litoralul. Gândiţi-vă că România a fost o ţară oarecum închisă înainte de Revoluţie, singura poartă de intrare şi ieşire fiind Portul Constanţa. Era şi problema litoralului, unde se stabileau nişte relaţii mai mult sau mai puţin efemere, dar neprotejate. Marinarii în legătură cu oamenii din port, prostituatele, bărbaţii care locuiau în cămine de nefamilişti... şi cei care lucrau pe-atunci la canal - originari din alte judeţe ale ţării. Cei mai mulţi dintre donatorii de sânge (cu plată) făceau parte din aceste grupuri. Iar în anul 1988 nu se făcea încă testul HIV la donator.

La noi, în Constanţa, chiar se vede legătura cu adulţii. Că, dacă ar fi fost infectaţi numai prin injecţii, să zicem, ar fi fost numai un anume subtip de virus. Iar la noi, în Constanţa, spre deosebire de celelalte oraşe, subtipurile virusului HIV de tip 1, găsite la copii, corespund cu subtipurile izolate la donatorii de sânge dinainte de '90 (a, b şi f). Deci, legătura cu transfuzia de sânge se poate face uşor. Şi tot aici, în Constanţa, au fost şi pri­mii copii infectaţi".

Transfuzii de sânge pentru copii anemici
"Traseul epidemiologic al fiecărui copil am început să-l facem după '90 şi am constatat că, din toţi cei 1780 de copii pe care i-am avut, n-a fost unul care să nu fi fost internat într-un spital în anii '87-'88.  Deci, sigur, calea de transmitere a fost în special din spital, sau prin mama bolnavă. La donator, testul a început să se facă după '90, dar în '89 s-a testat sângele existent deja în banca de sânge.

În spital, cel mai adesea se infectau din transfuziile de sânge. Erau indicaţii de transfuzie, mai ales pentru copiii din orfelinate, pentru că erau anemici, erau foarte bolnavi şi era indicată transfuzia. După '90, s-a scris undeva că se făceau microtransfuzii pentru a-i «înviora» pe copiii din leagăne, că aşa erau dispoziţiile. Eu n-am auzit de asta. Din câte ştiu, transfuziile de sânge s-au făcut cu indicaţii corecte, dar erau mulţi, prea mulţi cei cărora trebuia să li se facă, de aceea era foarte valoros sângele. Şi, ca să nu se arunce... De exemplu, unui copil de 3 kg trebuia să-i faci 30 de ml de sânge, unuia de 5 kg – 50 de ml. Iar flacoanele de sânge aveau 3-400 de ml. Am găsit cazuri în care, din acelaşi flacon de sânge, se făcea transfuzie la patru-cinci copii care erau compatibili cu grupa respectivă. Corect ar fi fost să foloseşti un flacon de sânge pentru un bolnav, flacoanele fiind de unică folosinţă. Dar, ca să nu se arunce sângele, se folosea la mai mulţi".

O seringă la mai mulţi copii
"Pe lângă transfuzii, o altă cale a fost instrumentarul medical nesterilizat. În «Caietul negru», cum l-am numit eu, am început a ţine evidenţa copiilor din decembrie '89. Acolo am scris tot ce puteam afla despre copil: părinţii, data naşterii, dacă a fost transfuzat, n-a fost transfuzat, care cred că a fost calea de transmitere, ce boli are, unde a fost internat. Şi am găsit cazuri în care copilul a fost internat, dar nu a fost transfuzat, iar mama era HIV negativă. Şi atunci, cum a fost infectat? Prin injecţii multiple. În spital li se făceau foarte multe injecţii. Mamele îmi povesteau că venea asistenta să le facă injecţia şi sigur avea aceeaşi seringă, nu ştiu dacă schimba acul, dar făcea ampicilina de la copilu' cutare la copilu' cutare, la copilu' cutare. Iar când faci o injecţie, după ce bagi acul aspiri, ca să vezi să nu fi pătruns într-o arteră, într-o venă. Asta este tehnica. Şi, cel mai probabil, asta a fost o altă cale de transmitere a virusului HIV.

După cum am constatat în 1992, 50% din copii au fost infectaţi prin transfuzii, 40% au fost mulţi – spitalizaţi, cu multiple injecţii şi 10% fuseseră infectaţi pe cale verticală".