x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În lumea luptelor

0
Autor: Monalise Hihn 04 Noi 2009 - 00:00
În lumea luptelor Arhiva personală Emil Nicoară/
Vezi galeria foto


În octombrie 1989, Emil Nicoară era deja de 13 ani antrenor de lupte la Asociaţia Sportivă "Constructo­rul" din Hunedoara, un club sus­ţi­nut financiar de UGSR şi de ICSH, cea mai mare întreprindere de construcţii din judeţ. Echipa pe care o antrena reuşise în primăvară să ocupe locul al patrulea în ţară, iar unii dintre sportivi luaseră titluri de campioni. Sezonul cu­prin­dea în jur de 20-25 de competiţii.


"ERAM PROFESIONIŞTI AMATORI!"

În octombrie 1989, Emil Nicoară încerca din răsputeri să îşi transfere trei dintre elevi, care fuseseră recrutaţi în septembrie, de la Râmnicu Să­rat la Târgu Jiu, în speranţa că aceştia vor mai putea continua sportul de performanţă. Nu a reuşit. Singurul lucru pe care l-a putut face a fost să îl recomande pe unul dintre ei antrenorilor de la ASA Buzău, astfel că această echipă a reuşit să se păstreze în Divizia A. Emil Nicoară a început să practice luptele încă din anul 1965, la AS Constructorul din Hunedoara. Avea înclinaţie spre trânte, a cochetat cu boxul, dar în final a ales luptele greco-romane.

A ajuns campion na­ţi­onal şi în lotul României la seniori. În 1976, antre­norul lui Nicoară s-a retras. La lot mai ră­m­ă­se­se doar un singur tehnician, care era ocupat cu servi­ciul, astfel că Emil Nicoară a ajuns, la rândul său, antrenor. "Eram încadraţi la ICSH, mergeam opt ore la serviciu, ca orice angajat, iar seara la antrenamente. Sala era împărţită la mi­li­metru. Sportivi de la atletism, caiac-canoe, lupte, box, toţi ne des­fă­şuram acti­vitatea în acelaşi loc, fără să ne de­ran­jăm unii pe alţii. Acum, nu se poate face aşa ceva, cu toate că sunt atâtea săli!

La un mo­ment dat, jo­cu­ri­le aveau un ascendent asupra spor­tu­lui individual. Au apărut fetele la handbal, care aveau rezultate. Ele mergeau doar patru ore la serviciu, aşa că au considerat că trebuie să avem şi noi acelaşi regim. Apoi, ne-au scos de tot din producţie. Mai mergeam pe la şe­dinţele de sindicat, la adunările UTC sau de Partid, dar în rest ne vedeam de treaba noastră. Mai era vreun şef mai drăcos, ne mai chema la lucru dimineaţa la 7:00, dar cam atât. Să ştiţi că primii profe­sionişti din lume nu au fost occidentalii, ci noi, comuniştii. Luam bani făcând sport. Ei făceau amatorism curat. Amatorismul era controlat de Comitetul Olimpic Internaţional. N-aveai voie să încasezi bani din sport. Noi eram profesionişti amatori, dacă pot să spun aşa", povesteşte Emil Nicoară.
SPORTUL ERA SARCINĂ DE PARTID
Secţia de lupte de la AS Constructorul Hunedoara a ajuns una de nivel internaţional. "Aveam oameni la lot, care ne reprezentau la competiţiile de afară. La municipiu, secretarul de Partid, Eugen Avram, era om de sport, ceea ce însemna un lucru extraordinar, pentru că ştia ce înseamnă performanţa, sportul. Cu ce ne prezentam noi în lume?! Cu sportul! Nicolae Ceauşescu era conştient că are nevoie de sportivi pentru imaginea lui în lume şi atunci investea în acest domeniu. Acest secretar de Partid, Eugen Avram, avea sarcini pe linie de partid să se ocupe de noi. Dacă aveam pro­bleme la sală, cu saltelele, prelatele sau alt echipament necesar, el se ocupa să aducă altele în loc. Uneori, mai "uitau" să ne plătească sportivii. El rezolva. Foarte mult au contat şi competiţiile. De exemplu, Daciada era un criteriu de selecţie. Nu era nimic politic în asta, doar diploma, pe care o semna generalul Gomoiu. În rest, noi ne făceam munca, normal şi natural.

După 1990, Daciada a murit cum au murit multe în ţara asta, dar trebuia pus ceva în loc. Competiţia aceasta prindea mii de copii şi adulţi, mergea spre sate", explică antrenorul. El adaugă că baza de selecţie o reprezentau şcolile, dar şi mediul rural: "Luam şcolile la rând. Puteau să fie la sală între 150 şi 250 de copii. Ei se eliminau pe rând şi rămâneau doar cei care voiau să facă sport, dar erau destul de mulţi cei care continuau. Erau ai noştri de dimineaţa până seara. Eram o parte din familia lor, poate cea mai însemnată, de multe ori. Munceam foarte mult. Dacă vedeam un copil pe stradă ce mi se părea să are aptitudini îl opream şi vorbeam cu el. S-a întâmplat ca şi aşa să fac selecţie. Se mergea foarte mult şi la ţară. Toamna, când se culegeau strugurii, de exemplu, în comuna Vaţa era un festival al trântei, o sărbătoare deosebită.

În sportul individual, fără marea masă nu există sportivi foarte buni. De asemenea, dacă n-ai tradiţie, nu ai această legătură, nu poţi face marea performanţă. Pentru că aveam baza de selecţie, n-am avut rupturi majore. Plus că un sportiv are nevoie de cel puţin patru ani ca să facă performanţă naţională şi de şapte-opt ca să ajungă la Olimpiadă. Am muncit 10 ani până am scos un vicecampion european, pe Sorin Moisache, în 1989. Tot în acel an am luat locul al patrulea în ţară, din 28 de echipe, iar acest lucru spune multe."


LUPTĂTORII, SALARIAŢI LA ICSH
Asociaţia Sportivă Constructorul era club al UGSR, dar mai primea bani şi sprijin şi de la ICSH. "UGSR-ul avea forţă financiară. Asociaţia noastră avea multe secţii, prin­tre care caiac, lupte, box, handbal, tenis de câmp etc. UGSR dădea banii. Se stabilea un buget în fiecare toamnă pentru anul următor. Ne dădeau câţi bani voia. Am învăţat să-i cerem. La început, nu înţele­geam ce se întâmplă şi de ce primeam mai puţini decât alţii. Şi atunci mergea ploconul, ca şi acum.

La mare căutare era mâncarea, dar şi pălinca. Aşa că ne duceam la munte sau, prin alţii, rezolvam de câte un viţel. Căram carnea în sacoşă, cu trenul. Ne ajutau persoane, care cunoşteau alte persoane. Habar n-am dacă ajungeau la cine trebuie. Uneori, ni se mai spunea că am dus o palincă bună şi aşa ştiam că au ajuns unde trebuie. Credeţi că acum e altfel? Doar că de data aceasta totul se măsoară în euro. Pe de altă parte, cluburile primeau bani cât să trăiască. Bugetul era susţinut, cu rezultate, cu grupe. Presiunea era pe conducătorii noştri, pentru că trebuiau să facă o gră­madă de artificii ca să asigure sistemul competiţional. Uneori mai dădea şi ICSH-ul bani", rememorează antrenorul.

 În acelaşi timp, sportivii erau angajaţi de întreprindere: "Ei erau salariaţi ai ICSH. Câştigau ca un muncitor, între 1.600 şi 2.100 de lei. Mai primeau şi 400 de lei indemnizaţie de efort. Cu mâncarea rezolvam la cantină să primească mai puţină grăsime în farfurii decât cei care mâncau în acelaşi loc. Mâncau o dată pe zi sau de două ori, în funcţie de perioada competiţională. Nu aveam mari posibilităţi, dar toţi sportivii reprezentativi au primit de la întreprindere o garsonieră sau un apartament. Pe o scară întreagă stăteau doar luptători. Se rezuma la atât.

Sigur, acum ca sportiv cu performanţe primeşti premii, dar care nu ştiu dacă îţi ajung să îţi iei o casă. Bine, acum sunt alte posibilităţi de exprimare. Atunci totul era gri. Aveam momente mici de fericire, dar pentru noi însemnau foarte mult, altceva nu ştiam. Oamenii erau mândri de noi. Îmi amintesc cu mare plăcere că de Ziua Constructorului făceam demonstraţii şi veneau angajaţii de la ICSH şi puneau mâna pe sportivi şi spuneau: «Vezi, băiatul acesta e la mine în echipă. E al meu!». Era loc pentru toată lumea! Nu regret acele vremuri, dar nici nu putem să le uităm!", continuă Emil Nicoară.
"RĂSPUNDEM PENTRU EI!"
Antrenorii erau parte din familia spor­ti­vilor. De aceea, de multe ori deciziile se luau împreună: "Nu îi lăsam să nu termine cel puţin liceul. Eram împreună aproape tot anul, având în jur de 20-25 de competiţii pe sezon, ceea ce nu era rău, pentru că sportivii erau ţinuţi în permanenţă în ac­tivitate. Iarna mergeam în cantonamente la munte, iar vara la mare. Luptătorii erau prieteni, concurenţa era sportivă şi doar pe saltea. După aceea, redeve­neau prieteni şi mergeau împreună la un CICO. Evadarea lor era la munte, atunci când nu aveam competiţii. Plecau de vinerea. Retezatul îl băteau îl lung şi în lat. Eram o familie", continuă Emil Nicoară.

Chiar dacă au ieşit şi în străinătate, sportivii de la Hunedoara nu au fost tentaţi să rămână. Antrenorul lor povesteşte că a fost de multe ori chemat la Securitate, împreună cu preşedintele Secţiei de Lupte să dea declaraţii că băieţii se vor întoarce acasă: "Mergeam şi dădeam cu subsemna­tul împreună cu Victor Bucaleţ. Râdeam de faţă cu colonelul Brădeanu, care ne lua declaraţiile. Bucaleţ îmi spunea: «Bă, Nicoară, dacă rămân băieţii şi ne leagă ăştia, ce ne facem?!». Eu îi răspundeam: «Dumneata fumezi, să îţi faci rost de ţigări, că ai relaţii! Eu n-am!».

De la noi n-a rămas nici un sportiv, dar din alte locuri din ţară da! Eu nu am fost plecat niciodată pe vremea aceea. Primeam doar câte o bătaie pe umăr: «Bravo, puiule, aşa, munceşte!». Cam atât! Mai era şi gargara de la ziar când obţineam rezultate, care erau scoase prin grija Partidului. Cu toate acestea, n-am simţit niciodată presiune din partea cuiva. Mai venea la sală unul care făcea karate, sport care nu era agreat la vremea respectivă. De aceea, i-am şi spus aceluia că altcineva nu mai vine să se antreneze cu el acolo. Pe parcurs a devenit prieten cu noi, la început nu îmi prea plăcea. Noi am continuat să muncim. A venit Revoluţia. Nu s-a dărâmat o lume, doar s-a schimbat. Ce-i drept, atunci era mai uşor cu finan­ţarea sportului. Astăzi au mai rămas doar cluburile sportive şcolare şi cele municipale".

Emil Nicoară este astăzi tot antrenor, dar la Clubul Sportiv Şcolar Hunedoara, unde sunt legitimaţi în jur de 70 de copii. Cu aceştia a reuşit doar în 2009 să câştige în jur de 30 de medalii la diverse competiţii. Foştii săi elevi sunt împrăştiaţi în toată lumea. Primeşte telefoane de la ei şi îi aşteaptă să vină la Hunedoara să vadă că luptele merg mai departe. Cu bani mai puţini şi cu acelaşi efort!
Citeşte mai multe despre:   special

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de