Prelucrarea informaţiilor pentru mesajele cu structură complexă

În privinţa planului s-au spus multe şi s-au contestat multe: în realitate nimeni nu a impus vreodată planul cu trei părţi. (...) Se pare însă că două, trei sau patru etape sunt suficiente în majoritatea cazurilor - cu excepţii, fireşte. Emiţătorul este liber să construiască un plan adaptat gustului personal, specificului problemei şi logicii.

Demersul dialectic permite analizarea şi aprecierea unei judecăţi: teză (confirmarea din punctul de vedere propus), antiteză (infirmarea punctului de vedere), despărţirea (rezoluţia sau explicarea contradicţiei). Prin demersul progresiv se vor aduce lămuriri unui subiect cu ajutorul definiţiei, prezentând succesiv două, trei sau patru definiţii parţiale sau de calitate diferită. De exemplu: punct de vedere moral, punct de vedere psihologic, punct de vedere metafizic. Demersul comparativ permite studierea raporturilor şi interpretarea lor. (...)

În introducerea unei disertaţii i se aduce la cunoştinţă cititorului tema despre care se va vorbi, importanţa acesteia şi i se vor sugera etapele analizei. Trebuie evitate tiradele gradilocvente sau încâlcite, întoarcerile în timpuri imemoriale sau anunţarea concluziei.

În concluzie se va formula judecata definită ce înglobează judecăţile parţiale emise în fiecare etapă a disertaţiei, pronunţându-se clar pentru sau contra sau dând un răspuns la problema pusă. În acest punct al disertaţiei nu mai poate fi adăugată vreo idee nouă: de altfel nici aici nu este loc pentru grandilocvenţă sau banalităţi.

Comentariul logic şi comentariul compus
Situaţie şi obiectiv. (...) Când transmitem într-o formă complexă şi elaborată rezultatele analizei şi lecturilor avem de-a face cu două activităţi de comunicare binecunoscute de elevi şi studenţi: comentariul logic şi comentariul compus. Precizăm că în mod frecvent comentariul logic poartă şi numele de explicarea textelor care este destul de impropriu; pentru că, în afara cazurilor particulare când mesajul unui text este de neînţeles pentru o anumită categorie de cititori sau ale cărui cuvinte arhaice sau prea tehnice necesită explicaţii particulare, un text nu are nevoie în mod normal de a fi "explicat": funcţia comentarului nu este de a face textul inteligibil.

Dacă admitem, simplificând mult, că există două mari categorii de texte: "texte intelectuale" care vizează să transmită idei şi texte "artistice" care vizează să reproducă o realitate a vieţii, atunci comentariul se potriveşte mai mult celor din a doua categorie. Dar şi în cazul textelor "intelectuale" se poate merge dincolo de analiză sau de expunerea analitică elaborându-se adevărate comentarii. A arăta în ce constă inteligibilul înseamnă a arăta cum asigură textul, "discursul" numeroasele căi de comunicare cu cititorul, cu alte cuvinte cum se constituie discursul. Comentariul are responsabilitatea să descopere un număr maxim de "contacte" între text şi cititor, să le indice şi să le comenteze. Ce aduc cititorului? Cum?

Restricţii şi libertăţi. Cele două tipuri de comentarii pot fi concepute pentru transmiterea acestor descoperiri odată terminată prima fază, cea a lecturii analitice prin sine. Se poate arăta receptorului însuşi mecanismul lecturii, el poate fi făcut conştient de aceste multiple "contacte" de care nu şi-a dat seama în timpul lecturii anterioare şi solitare, "contacte" ce au asigurat totuşi comunicarea între text şi el. Acesta este demersul comentariului logic, în esenţă analitic.

Însă, oricât de numeroase ar fi contactele, ele pot fi grupate în categorii. În cursul unui comentariu logic reiese că în funcţie de text, sunt privilegiate şi reapar anumite forme de contacte: acestea sunt, de exemplu, informaţiile psihologice, procedeele narative sau temele reluate. Aşadar trebuie făcut un comentariu sintetic sau comentariu compus care va studia succesiv, fie aceste diferite niveluri de lectură, fie cele două sau trei aspecte mai frapante din text. Comentatorul alege "unghiurile" şi lasă în umbră eventual ceea ce este prea banal. Este evident că în acest caz receptorul nu mai este în situaţia de cititor normal şi percepe comentariul nu ca pe o posesiune vie şi trăită a textului în desfăşurarea sa, ci ca pe o viziune dominatoare şi globală a acestui text posterioară cititorii textului. Vedem astfel care sunt pericolele inverse ale acestor două demersuri. Autorul unui comentariu compus riscă să uite de "durata" textului, de linia sa melodică, de aspectul său de suită muzicală şi analizând succesiv aspectele textului să escamoteze raporturile dintre ele ce constituie acea trăsătură complexă care este discursul. Şi invers, riscă să dizolve textul într-o mulţime de remarci fără prea mare importanţă, să-l desfiinţeze sau să cadă în cursa vorbăriei, parafrazei şi repetărilor.

Toată atenţia comentatorului se va îndrepta asupra organizării şi funcţionării textului:

- compoziţie, articulări, acţiune;

- organizarea dezvoltării evenimenţiale (de exemplu, enigma dată, întreţinută, deviată, rezolvată etc.);

- distribuirea în secvenţe sau "unităţi narative"; raporturile dintre ele;

- vocea ce se face auzită (autor, narator, personaj în direct, în monolog interior etc.);

Probabil că nu. Dar chiar şi spasmele nefatale de paralizie nu trebuie neglijate. Ziariştii au un interes special în această problemă. Cuvintele sunt uneltele lor. Ei nu-şi permit să le transforme într-un ţesut gras.

Totuşi adesea se lasă împotmoliţi în limbuţia vâscoasă a surselor lor. Chiar şi în articolele despre şcoli, un subiect apropiat miilor de cititori, musteşte jargonul pedagogic. Bibliotecile sunt ridicate la rangul de centre de resurse. Clasele devin situaţii de clasă şi orele devin experienţe în învăţare. Puştii care nu învaţă pentru o experienţă de învăţare sunt subrealizaţi. Efortul profesorului de a-i încuraja devine un efort de a creşte nivelurile motivaţionale. Directorul care vrea ordine în clasă propune noi ţeluri în modificarea comportării. Timiditatea micuţei Marcha devine dificultate în a relaţiona cu grupul ei de vârstă.

Nimic din cele de mai sus nu-i serveşte autorului şi cu atât mai puţin dnei Jones, cititoarea care încearcă să afle ce se petrece la şcoala din localitate.

Fragment din "Tehnica scrisului", Caiet Documentar editat de Catedra de teoria şi practica presei a Academiei de Studii Social-Politice, p. 70-74