Prelucrarea informaţiilor pentru mesajele cu structură complexă

Când anumite imperative o impun, me­sajul trebuie să fie concis şi precis, astfel încât receptorul înţelegându-l imediat să poată lua o decizie sau să întreprindă o acţiune. Acesta este cazul mesajelor numite cu structură simplă, unde contează scoaterea în relief a faptului la care se referă: text, documente, discurs, spectacol. Inteligibilitatea imediată a textului este atunci primordială, iar scopul său practic impune linie dreaptă, "culoarea", şi nu "nuanţa".

În alte situaţii, autorul unui mesaj trebuie să dezvolte la cerere informaţiile pe care le deţine. Şi în acest caz el trebuie să scoată în relief faptul sau faptele pe care îl/le tran­smite, dar îşi prezintă şi propria viziune despre subiect, făcând-o accesibilă destinatarului. Referinţele la subiect rămân însă primordiale: autorul şi receptorul mesajului sunt implicaţi în mod deliberat în text, care, pentru a asigura comunicarea, va fi mai ela­borat, mai complex decât în cazurile precedente. În măsura în care aceste diferite implicaţii impun o elaborare deosebită, aceste mesaje vor fi numite cu structură complexă.

Unele pot fi scurte. Ziaristul care trebuie să compună un articol după un subiect precis, specialistul care trebuie să scrie prefaţa la o lucrare ce va apărea dezvoltă informaţii în texte de dimensiuni restrânse. Deşi timpul şi spaţiul sunt limitate pentru om, sunt situaţii care determină dezvoltarea mai amplă, care, pornind de la o temă iniţială, se desfăşoară ca un evantai. (...)


DEZVOLTĂRILE ÎN EVANTAI
Fiecare om, în funcţie de cultura sau experienţa sa de viaţă, deţine informaţii pe care în împrejurări diverse trebuie să le comuni­ce. În cazul informaţiilor reduse, autorul nou­lui mesaj joacă rol de transformator uman care trebuie să ştie să dispară în spa­te­le textului şi să apară rapid când i se cere o apre­ciere. În cazul informaţiilor dezvoltate mai mult sau mai puţin, rolul de transformator se păstrează (deoarece a vorbi şi a scrie în­seam­nă întotdeauna a transforma), dar, în mă­sura în care el trebuie să dezvolte un punct de vedere asupra unor informaţii, au­to­rul mesajului devine autorul textului său.

Disertaţia reconstituie una dintre situaţiile în care se tratează un subiect dat sau ales folosind cunoştinţele şi experienţa proprie. Dacă într-o comunicare directă, deci orală, interlocutorul poate cere lămuriri asupra vreunui punct, în comunicarea scrisă sau transmisă la radio sau televizor cititorul sau auditorul nu o poate face. Disertaţia reproduce într-un fel condiţiile ultimei situaţii. De aceea, pentru a putea comunica, cel care practică disertaţia trebuie să se exprime cât mai bine. În acest scop, el trebuie să-şi organizeze disertaţia în aşa fel, încât să fie ur­mărit nu numai fără greutate, ci şi cu interes. Această organizare presupune alegerea da­telor pe care le deţine, apoi o reflecţie asupra lor, în fine, elaborarea unui plan detaliat, care să puncteze etapele dezvoltării. Acest demers facilitează coerenţa mesajului, şi în consecinţă lectura sa.

În comentariul compus, elementele informaţiei sunt date împreună cu textul, dar cunoaşterea contextului din care a fost extras ajută la sesizarea legăturilor sale cu întregul, a originalităţii, când este cazul. Lectura analitică a textului pune în lumină elementele esenţiale. Ce spune? Cum spune? Apar culorile dominante şi, imediat, nuan­ţele. Atunci poate începe elaborarea unui plan care cuprinde detaliile caracteristice prezentate însă dintr-un unghi personal. A comenta un text înseamnă a comunica propria lectură altui cititor.
Acestea sunt exerciţii scrise de exprimare şi comunicare. Expunerea, exerciţiu oral completează acest antrenament. Pregătirea pentru exerciţiu este aceeaşi, dar executarea este sensibil diferită. Trebuie să vorbeşti singur în faţa publicului şi să stabileşti un contact cu acesta. (...)


DISERTAŢIA
Situaţie şi obiectiv (...) Prin acest spaţiu se recreează, de fapt, o situaţie orală. Pornind din clipa în care, pe un subiect dat sau ales, un "emiţător" începe să dezvolte (reflecţie sau expunere) în mod profund şi exhaustiv, cu scopul de a lămuri sau chiar de a convinge "un receptor" avem disertaţie. A întocmi un raport de mai multe pagini, a redacta un studiu mai mare, a dezvolta reflecţiile proprii pentru o viitoare carte înseamnă, vrei sau nu, a diserta. Ba mai exact, exerciţiul di­sertaţiei se află la întretăierea acestor acti­vităţi, mai mult sau mai puţin apropiate unele de altele.

Obiectivul este triplu şi răspunde celor trei principii fundamentale ale oricărei comunicări elaborate. Când se tratează o problemă anume trebuie mai întâi să mergem dincolo de aparenţe, de primele impresii şi să facem analiza până în cele mai fine nuanţe, să distingem şi să denumim astfel elemen­tele fundamentale care compun problema. Este important să fim exhaustivi, adică să nu lăsăm în umbră nici unul din aspectele pro­blemei: nu este vorba de noţiunea de profunzime, ci de extensie. A diserta înseamnă a delimita fără greşeală ansamblul de "regiunile" pe care le acoperă problema şi a le exa­mina pe toate. Al treilea obiectiv este elaborarea dublului examen, vertical şi orizontal în mod satisfăcător din punct de vedere in­telectual; cu alte cuvinte, procesul logic adoptat de emiţător pentru analiza sa să-l facă pe receptor să înţeleagă etapele şi să accepte analiza ca exactă.

Este adevărat că nu toate situaţiile concrete de comunicare scrisă necesită redactarea unei disertaţii, însă majoritatea acestor si­tua­ţii cer aptitudini de comunicare care se de­o­se­besc în practicarea disertaţiei. Aceasta nu ex­clude celelalte tipuri de exerciţii; dar toate ce­lelalte tipuri de exerciţii nu ar putea ex­clude disertaţia, singurul exerciţiu care cere o disertaţie atât de elaborată şi de complexă.


RESTRICŢII ŞI LIBERTĂŢI
Pentru obiective atât de precise este necesară o metodă riguroasă. Aceasta va fi exa­minată din două puncte de vedere: cel al principiilor generale şi cel al înseşi con­struc­ţiei disertaţiei.

Primul principiu: subiectul şi numai subiectul. Acesta trebuie delimitat şi analizat cu maximum de precizie, pentru a putea contura corect aria problemei ce avem de prospectat în profunzime şi în extensie. Orice comentariu introductiv, orice digresiune sau lărgirea excesivă a subiectului denotă neseriozitate, chiar slăbiciune in­telectuală. De asemenea, trebuie să vedem o problemă de disertat chiar şi într-un subiect de carte (de exemplu: "Ce este economia planificată?"), pentru că disertaţia trebuie să dezvăluie capacitatea de reflecţie a autorului şi mai ales cultura sa.

Al doilea principiu: demonstraţia şi nu vorbăria. Problema trebuie examinată succesiv, pe puncte distincte, însă toate trebuie încadrate în ideea principală, fără această progresie receptorul nu va fi convins şi nici interesat. Aceasta presupune o prezentare particulară a textului scris, care, orice s-ar spune, nu este expresia vreunei discipline formaliste, ci răspunde pur şi simplu ce­rinţelor de comunicare, raţionamentul, deci redactarea vizualizată se face în etape (sau părţi) şi, în fiecare din ele, pe paragrafe. Fireşte, fiecare parte tratează un (doar unul) aspect important al problemei, iar fiecare paragraf redă o idee (una singură) care constituie unul dintre elementele sau una dintre subdiviziunile "subiectului" acestei părţi. Se-nţelege că fiecare idee trebuie susţinută de un exemplu concret. Dezordinea în spunerea ideilor, lipsa progresiei logice, afirmaţiile gratuite, prezentarea compactă sau punctată sunt obstacole în comunicare.

Al treilea principiu: să fii personal. Tonul agresiv are toate şansele să pară ridicol cititorului, jargonul tehnic îl va obosi, stilul jurnalistic sau stilul construcţiei, cât şi stilul emfatic şi incoerent îi vor apărea drept lipsă de seriozitate.

A fi personal înseamnă a arăta că eşti în stare să înţelegi ideile altuia, să le expui fără să le deformezi, să apreciezi calităţile şi să distingi slăbiciunile. A fi personal înseamnă ca, după această primă fază de înţelegere, să te detaşezi de ideile celorlalţi şi să le expui pe ale tale: cu modestie în acelaşi timp şi în mod necesar cu o logică de necombătut.
Fragment din "Tehnica scrisului", Caiet Documentar editat de Catedra de teoria şi practica presei a Academiei de Studii Social-Politice, p. 67-70.