Prolog la proteste

Datorăm domnului Gabriel Di­misianu documentul ce urmează. În noiembrie 1988, în bucătăria so­ţilor Gabriel şi Georgeta Dimisianu, Octavian Paler a citit textul ur­mă­tor, de faţă fiind şi Nicolae Manolescu.

 In­ten­ţia era - explică domnul Gabriel Di­mi­sianu - "să fie citit şi de ceilalţi par­ti­ci­panţi la întâlnirea anterioară de la Mircea Dinescu (Pleşu, Lii­cea­nu, Iorgulescu, A.O. Mun­teanu, Paleologu, Deşliu), în ideea semnării lui de către toţi. Era o variantă mai calmă în formulări la ce propusese M. Dinescu, un pamflet plin de violenţă de limbaj. Alarmarea «organelor» în­da­tă după întâlnirea «clandestină» de la Dinescu a făcut imposibilă adop­tarea pro­testului de mai sus, rămas necunoscut".

În calitatea noastră de scriitori, singura pe care ne-o revendicăm, ne preocupă tot ce-i preocupă pe compatrioţii noştri şi nu ne e indiferent nimic din ceea ce poate determina, într-un sens pozitiv sau negativ, destinele culturii româneşti ale poporului din care facem parte. Ne iubim ţara, suntem implicaţi cu sufletul, cu truda şi cu idealurile noastre în soarta ei, iar aceasta ne obligă să privim problemele generale ale societăţii noastre ca pe o cauză personală şi să le judecăm ca atare.

Din păcate, din pricina suspendării sine die a oricărei activităţi statutare la Uniunea Scriitorilor, nu mai dispunem de nici un cadru legal unde să ne spunem cuvântul, aşa cum ne dictează conştiinţele noastre, în chestiuni pe care le considerăm de maximă importanţă şi de vitală urgenţă pentru cultura română şi pentru noi toţi. De aceea, cum nu vrem să practicăm evaziunea de la întrebările dramatice pe care ni le pune viaţa, ne vedem nevoiţi să dăm glas îngrijorărilor noastre într-o confesiune comună. O facem animaţi de răspunderea intelectuală şi civică de care nu ne poate exonera nimeni, încredinţaţi că nici o pasivitate, nici o nepăsare nu mai pot fi azi inocente şi dornici să contribuim la remedierea unor fenomene negative ce riscă, prin gravitatea şi proporţiile lor, să aducă intereselor naţionale şi culturii române prejudicii cu consecinţe incalculabile şi imprevizibile.

1. În timp ce spiritul critic a fost din ce în ce mai mult anihilat şi s-a instaurat un stil triumfalist de prezentre a realităţii, societatea românească traversează, după părerea noastră, o criză morală complexă şi paralizantă, extrem de primejdioasă, ea ame­nin­ţând să degradeze sau chiar să distrugă valori etice de bază ale fiinţei şi identităţii noastre naţionale. Prolife­rează, pe de o parte, descurajarea, re­semnarea, sentimentul de insecuritate, iar, pe de alta, arbitrariul birocra­tic, corupţia şi carierismul mărunt, orb şi servil. Se înmulţesc abuzurile şi ilegalităţile, se adânceşte neîncrede­rea în legi, în societate, în dreptul la opinie, se exacerbează instinctul de supravieţuire personală, indife­rent la ce se întâmplă celorlalţi, ceea ce ma­ci­nă şi îmbolnăveşte grav morala publică. În locul profesionalismului şi com­petenţei sunt încurajate amatorismul, diletantismul şi activismul steril. În locul responsabilităţii au­tentice, executarea mecanică a unor dispoziţii care, adesea, ignoră sau desfid legile. Adevărul e tot mai mult manipulat în funcţie de circumstanţe.
În felul acesta, în loc să fie stimulatoare de valori, de iniţiativă, de progres, atmosfera de care ne lovim zilnic e stimulatoare de demoralizare, de frică, oboseală şi disperare.


2. Suntem gata să acceptăm sacrificii, dacă acestea sunt necesare, cu condiţia ca ele să fie legitime, impuse de interesele naţionale, nu de o proastă gestiune economică şi socială. Dar nu putem asista indiferenţi la ruptura care se adânceşte între ceea ce se afirmă în principii şi ceea ce se întâmplă în realitate. Nu înţelegem de ce existenţa noastră cotidiană trebuie să fie traumatizată de nesiguranţă. Nu înţelegem de ce trebuie să suportăm frigul, întunericul şi hărţuiala umilitoare a unor grave privaţiuni materiale şi spirituale. Nu înţelegem de ce specialiştii sunt marginalizaţi, în loc să fie folosită capacitatea lor pentru rezolvarea dificultăţilor, după cum nu înţelegem de ce aceste dificultăţi nu sunt numite cu numele lor real, în mod public, pentru a nu fi lăsate să se agraveze.


3. Ne îngrijorează profund exodul de valori care ameninţă să secătuiască patrimoniul nostru de competenţă şi inteligenţă. Considerăm că acest fenomen a devenit mai mult decât alarmant şi că trebuie luate măsuri pentru a se înlătura cauzele lui, nu măsuri coercitive şi represive pentru limitarea efectelor. Ne îngrijorează, de asemenea, tot ce e de natură să um­brească imaginea ţării noastre peste hotare şi socotim că e nevoie să se acţioneze cu luciditate, fără iluzii trandafirii şi periculoase, pentru a evita lezarea intereselor naţionale ale României. În aceeaşi ordine de idei, ne îngrijorează izolarea tot mai mare a culturii noastre de viaţa culturală internaţională, împuţinarea fără pre­cedent a contactelor, a posiblităţilor de informare, însingurarea şi în­chistarea în care suntem siliţi să ne adâncim.


4. Socotim o datorie patriotică apărarea patrimoniului de tot ce ameninăţă să-l diminueze, să-l falsifice şi să-l clatine de pe temeliile lui fireşti. Nu înţelegem cum e posibil să fie glorificat, teoretic, trecutul, iar, practic, să fie pierdute irecuperabil, prin deteriorare sau demolare, unele valori inestimabile ale acestui trecut. După părerea noastră, tot ce re­prezintă un document al vieţii şi istoriei poporului român de-a lungul seco­lelor constituie un bun public, un bun naţional de care nimeni n-are dreptul să se atingă şi socotim că n-ar fi exagerat să se considere sacrilegiu orice atentat la valorile sacre ale istoriei noastre.

Problema sistematizării satelor trebuie privită, credem, prin aceeaşi prismă. Există valori mai importante decât progresul administrativ, dacă e un progres desfiinţarea vetrelor tradiţionale. Dispariţia a mii de sate ar ameninţa să ne transforme într-un popor de nomazi din punct de vedere moral. Fiindcă nomad nu este numai un rătăcitor, lipsit de o aşezare stabilă. Nomad este şi cel care stă pe loc, dar e smuls din matca lui originară şi nu se mai simte legat sufleteşte de ea. Nu credem că satul trebuie să rămână împietrit şi că el trebuie să fie tratat ca o piesă de muzeu. Dar schimbările trebuie îndelung şi atent chibzuite de întreaga noastră colectivitate, pentru a evita pierderi ireparabile, care ar putea pune în cumpănă chiar desti­nul ori identitatea spirituală a popo­rului român.


5. Dogmatismul de tip stalinist revine ca o fantomă în practicile Consiliului Culturii. Prin aceste practici dogmatice, care au adus şi în trecut daune enorme culturii române şi care au fost la timpul lor condamnate oficial, şansele culturii ro­mâne de a se afirma, în ţară şi peste hotare, sunt boicotate de însăşi administraţia care are gestiunea vie­ţii culturale. Nu­meroase cărţi sunt desfigurate de către o cenzură care teoretic nu mai există, dar practic devine din ce în ce mai agresivă, la adăpostul ilegalităţii ei, al lipsei to­tale de criterii şi al interpretărilor abuzive. Scriitorii sunt obligaţi să ducă lupte istovitoare şi deprimante cu arbitrariul şi reaua-credinţă a cenzurii şi, în numeroase cazuri, îşi văd creaţiile sfârtecate sau condamnate să nu ajungă la cititori. Suntem îm­piedicaţi să fim cu ade­vărat scriitori cetăţeni, să abordăm în cărţile noastre problemele cele mai acute ale societăţii noastre, realismul deveind în mod paradoxal cel mai puţin dorit de către cei care pot bloca, după bunul lor plac, procesul normal de făurire a culturii. Administraţia culturală, care şi-a arogat drepturi discreţionare, ne împinge sistematic spre evaziune, spre indiferenţă faţă de adevăr, spre dispreţuirea conceptului de scriitor militant. Peste noapte, fără nici o explicaţie, unii scriitori se văd interzişi sau semiinterzişi. Tinerii autori întâmpină obs­tacole din ce în ce mai mari în calea afirmării lor şi multe talente sunt sugrumate înainte de a ieşi la lumină. Aceste fenomene de care ne izbim, fiecare în felul său şi toţi împreună în feluri comune, ameninţă să arunce cultura română într-o stare de criză care va afecta şi personalitatea noastră culturală şi ceea ce vom lăsa ca mărturie despre epoca noastră, sărăcind în mod deli­berat şi iresponsabil patrimoniul spi­ritual naţional.


6. Credem că nu mai trebuie de­monstrat ce rol important au ins­ti­tuţiile într-o societate modernă şi nici cât de grea de consecinţe este de­gradarea lor. În acest sens, ne în­trebăm dacă Uniunea Scriitorilor mai este o instituţie, capabilă să apere şi să promoveze şansele literaturii ro­mâ­ne. Deşi nimeni n-ar trebui să-şi poată îngădui să transforme o lege în petic de hârtie, Statutul Uniunii Scriitorilor a devenit o simplă ficţiune. Organismele alese în mod democra­tic au fost deposedate de orice drept, n-au mai fost convocate de foarte multă vreme. Activitatea Uniunii Scriitorilor a fost paralizată, împinsă spre un func­ţi­onarism mărunt şi spre agonie instituţională. Cui poate servi aceasta? Societăţii? Evident, nu. Scriitorilor? Cu atât mai puţin. Această anomalie dăunează tuturor. Şi, cu o tristă consecvenţă, ilegalitatea ei a ajuns să fie starea de fapt. Se fac schimbări în conducerea revistelor şi a Editurii Uniunii fără să fie consultate Biroul şi Consiliul, singurele în drept să decidă. Totul se rezolvă în afara organismelor democratice, prin pure măsuri ad­mi­nis­trative, iar scriitorul e redus la rolul de etern solicitant, umilit în demnitatea sa de creator şi condamnat la o existenţă materială precară.

În concluzie, conştiinţa noastră este în acest moment alarmată de existenţa multor primejdii grave pentru societatea românească şi pentru cultura română. Fireşte, re­zol­vă­rile nu depind de noi, dar depinde de noi dacă ne pasă ori nu de pro­blemele cu care ne confruntăm. Şi, în ce ne priveşte, nu vrem să ne însuşim "înţelepciunea" de a discuta în şoaptă şi de a tăcea în public. Conştiinţa noastră de scriitori şi de cetăţeni ne cere să credem că dragostea de patrie şi sentimentul responsabilităţii nu pot fi separate. În numele lor, ne exprimăm speranţa că vom fi bine înţeleşi şi că îngrijorările noastre vor avea un efect pozitiv.