Revoluţia anticomunistă din Ungaria în viziunea sovieticilor

În toamna anului 1956, trupele sovietice au înăbuşit Revoluţia an­tico­munistă din Ungaria. După mai bine de 30 de ani de la acele evenimente, consecinţele intervenţiei sân­geroase a Armatei Roşii au fost reanalizate la Moscova.

Orientarea p­o­litică impusă la Kremlin de Mi­hail Gorbaciov a permis o reeva­lua­re a întregii situaţii politice, econo­mice, militare şi sociale din sta­tele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, inclusiv cea din Un­garia.

Pentru a dovedi că doreşte rea­lizarea unor reforme în blocul ţă­rilor socialiste pe care îl conducea, li­derul sovietic a fost de acord în anul 1988 cu înlocuirea lui Janos Kadar din funcţia de prim-secretar al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar. Schimbarea acestuia cu Karoly Grosz a permis contestatarilor anticomunişti din Ungaria să se manifeste mai activ în viaţa politică a ţării. Acest lucru a fost sesizat atât de auto­rităţilor de la Budapesta, cât şi de sovietici.

Mai mult decât atât, în vara anului 1989, liderul de la Kremlin a trimis un document oficial celorlalţi şefi de partide comuniste din statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, în care susţinea ideea menţinerii socialismului în Ungaria şi Polonia, chiar şi în condiţiile existenţei unor "factori perturbatori" în ţările respective.

În România, informarea sovietică a fost prezentată şi discutată în cadrul unei şedinţe a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR (16 iunie 1989). Cu acel prilej, Nicolae Ceau­şescu a amintit că Moscova avea trupe în Ungaria din anul 1945, nu din octombrie 1956 - aşa cum se sus­ţinea în documentul primit de la Mihail Gorbaciov.

Intervenţia trupelor sovietice în Ungaria, în toamna anului 1956, pentru înăbuşirea mişcărilor de protest anticomuniste, s-a realizat în contextul în care, pe teritoriul acelui stat, se aflau deja un Corp de Armată Special sovietic, sub comanda generalului Piotr Nikolaevici Lascenko. Acesta avea la dispoziţie două divizii mecanizate de gardă, o di­vizie de infanterie de gardă, o divizie de aviaţie de vânătoare, o divizie de aviaţie de bombardament, precum şi mai multe unităţi independente de diferite arme, formaţiuni de asi­gurare tehnică şi logistică.

Potrivit formulării standard din documentele oficiale de epocă, Corpul de Armată Special staţiona temporar în Ungaria ca urmare a preve­derilor Tratatului de la Varşovia în­cheiat la 14 mai 1955. Împreună cu unităţile militare ungare, acesta avea ca misiune principală acoperirea frontierei de stat a Ungariei cu Austria şi asigurarea comunicaţiilor pentru trupele care soseau din URSS.
La începutul lunii octombrie 1956, Armata Roşie nu avea unităţi încartiruite în Budapesta, ci doar o comenduire de garnizoană, o direcţie de schimburi comerciale militare, secţia politică a Corpului de Armată Special şi un spital militar. Statul major al marii unităţi sovietice se afla în oraşul Szekesfehervar.

Iniţial, comandantul Corpului de Armată Special nu a reacţionat în momentul în care demonstranţii au asaltat şi devastat sediile partidului de guvernământ şi cele ale puterii de stat din Budapesta (23 octombrie 1956, în jurul orei 15:00). Întrebat la ora 19:00 de ambasadorul sovietic din capitala Ungariei, Iuri Andropov (viitor şef al KGB şi, ulterior, secretar general al PCUS), dacă poate trimite trupe pentru restabilirea calmului, generalul Piotr Nikolaevici Lascenko ar fi răspuns: "Ordine trebuie să facă Poliţia ungară, organele securităţii statului şi Armata ungară". În plus, orice mişcare a unităţilor sale se rea­liza doar la ordinul ministrului sovie­tic al Apărării, după ce, în prealabil, decizia respectivă se discuta la nivelul Guvernului URSS.

O oră mai târziu, generalul Piotr Nikolaevici Lascenko a primit ordin de la Moscova să alarmeze toate unităţile sale şi să le aducă la capacitatea de luptă completă. Concomitent, demonstranţii din Budapesta ocupau prin forţă principalele obiective strategice din oraş, iar membrii forţelor de ordine acţionau haotic.

Deoarece situaţia era deosebit de gravă, membrii Biroului Politic al Partidului Muncii s-au întâlnit într-o şedinţă de urgenţă în seara de 23 octombrie 1956 şi au hotărât numirea lui Imre Nagy, reprimit în acel for de conducere, în funcţia de prim-mi­nistru al Guvernului. În acelaşi timp, generalul Piotr Lascenko a primit prin telefon ordin de la mareşalul V.D. Sokolovski, şeful Statului Major Ge­ne­ral al Armatei sovietice, să ocupe imediat Budapesta, în scopul restabilirii ordinii publice împreună cu armata şi forţele de securitate ungare.
În aceeaşi noapte, Anastas Mikoian şi Mihail Suslov (membri ai Biroului Politic al CC al PCUS), generalul Ivan A. Se­rov (preşedintele KGB-ului) şi gene­ralul M.S. Malinin, prim-locţiitorul şe­fului Statului Major General al Armatei sovietice, s-au deplasat de ur­genţă la Budapesta pentru rezolvarea cri­zei. Grupul respectiv a constatat în di­mineaţa zilei de 24 noiembrie 1956 faptul că "pe străzi, împreună cu trupele sovietice, există şi patrule un­gare. Dacă la Buda era linişte, la Pesta, în­cepând de la pod până la clădirea Ministerului Apărării, iar apoi şi clădirea Comitetului Central, tot timpul avea loc un schimb de focuri între grupuri izolate de provocatori şi indivizi izolaţi, cu mitraliorii şi puşcaşii cu automate ai trupelor noastre. Mai mult trăgeau ai noştri". Intrarea trupelor şi blindatelor sovietice în capitală a provocat o reacţie os­tilă din par­tea populaţiei.

O parte dintre manifestanţii din ziua precedentă se aflau în clădirile guverna­men­tale şi le amenajau pentru a re­zista la atacurile ce urmau să fie executate de unităţile Armatei Roşii în cursul nopţii de 24 spre 25 octombrie 1956. În bilanţul trimis la Moscova, Anastas Mikoian şi Mihail Suslov precizau: "Toate foca­rele răsculaţilor au fost neutralizate, este în curs de desfăşurare neutrali­zarea principalului focar de la postul de radio, unde sunt concentraţi apro­ximativ 4.000 de oameni. Ei au ridicat steagul alb, dar când reprezen­tanţii autorităţilor un­gare s-au pre­zentat, ei au pus drept con­diţie capitu­larea, destituirea lui Gero (Erno - prim-secretar al Partidului Muncii - n.n.), ceea ce, desigur ,a fost res­pins. Co­mandamentul nostru îşi propune ca, pe timpul nopţii, să li­chi­deze acest focar (...) Caracteristic este faptul că aici lucrătorii maghiari şi, în primul rând, lucrătorii din securitatea statului au opus răs­cu­laţilor o dârză rezistenţă şi au cunoscut înfrângerea numai datorită termi­nării muniţiilor şi atacării lor de un ba­­t­alion proaspăt din trupele ma­ghia­re, care a ieşit din subordonare. To­varăşii îşi exprimă părerea că ar­mata ungară a acţionat rău, cu toate că divizia de la Debreţin s-a comportat bine".

În ziua de 25 octombrie 1956, sovie­ticii au întâmpinat dificultăţi mult mai mari pe străzile Budapestei. Astfel, "în Piaţa Parlamentului s-a adunat o uriaşă mulţime care, la cererea mi­litarilor sovietici, a început să se împrăştie. Totodată, asupra trupelor noastre (sovietice - n.n.) s-au tras câteva salve de pe acoperişurile ca­se­lor şi a fost incendiat un tanc de-al nostru cu o sticlă incendiară. Ca ur­ma­re a fost deschis focul şi... au fost îm­puşcate 60 de persoane ungare, neincluzând răniţii.

În afară de aceasta, lângă clădirea CC al PMU, sub privirile lui Serov, a început un duel de foc între tanchiştii noştri şi o companie ungară venită să întărească paza clădirii. În acest duel de foc au fost omorâţi zece oameni din compania ungară şi o persoană, grav rănită (...) În oraş nu încetează tragerile cu automatele şi adeseori cu tunurile de pe tancuri, ca răspuns la tragerile izolate de pe acoperişurile caselor şi de la etajele superioare".

Pe fondul luptelor care aveau loc în diferite locuri din capitală, Erno Gero a fost înlocuit cu Janos Kadar la conducerea Partidului Muncii. Apoi, Imre Nagy a întreprins demersuri împreună cu ceilalţi membri din condu­cerea Biroului Politic, pentru a-i con­vinge pe emisarii Kremlinului să re­tra­gă trupele din Budapesta.
Sovieticii au primit un ajutor ne­sperat chiar de la două state membre NATO. La data de 29 octombrie 1956, Marea Britanie şi Franţa au înscenat un atac al Israelului împotriva Egiptului şi au intervenit în forţă în regiunea Canalului Suez, străduindu-se să ocu­pe principalele puncte strategice din Egipt. Preşedintele american Dwight D. Eisenhower a solicitat au­to­ri­tăţilor de la Paris şi Londra încetarea necondiţionată a războiului din Orie­n­­tul Mijlociu. În acelaşi timp, prinsă la mijloc între două conflicte, unul în Eu­ropa, celălalt în nord-estul Africii, administraţia de la Casa Albă nu a mai avut puterea necesară pentru a sus­ţine o poziţie intransigentă faţă de pri­ma intervenţie militară sovietică din Ungaria, care avusese loc în zilele pre­cedente.

Nikita Hruşciov a speculat imediat slăbiciunile celor trei state occidentale, membre NATO. Astfel, la data de 31 octombrie 1956, a fost făcută publi­că hotărârea Guvernului de la Moscova de a scoate militarii sovietici din ca­pi­tală. În acelaşi timp, 12 divizii şi o serie de unităţi independente, sub comanda mareşalului Ivan Konev (comandantul suprem al Forţelor Armate Unite ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia), se pregăteau pentru o intervenţie decisivă împotriva demonstranţilor anticomunişti. Pe teritoriul ungar au ajuns noi unităţi din Re­giu­nea Militară Subcarpatică (pro­venind din Armata 38), cinci divizii de arme întrunite şi o divizie de tancuri din compunerea Armatei 8 Mecanizată de Gardă. La acestea s-au adăugat două regimente de desant aerian, ca forţe de întărire pentru Corpul de Armată Special.

Operaţiunea militară sovietică VIHRI (Farul) s-a declanşat în di­mi­neaţa zilei de 4 noiembrie 1956 (ora 6:15). În timp ce Armata 8 Mecanizată de Gardă a avut misiunea de a ocupa punctele strategice din estul Ungariei, unităţile din Armata 38 au acţionat în vestul ţării. Paraşutiştii au primit mi­siunea cea mai grea: cucerirea capitalei ungare şi a localităţilor Tekeli şi Vesprem.

Ordinul de luptă emis de mareşalul Ivan Konev avea următoarea preci­­zare: "În conformitate cu cererea Gu­ver­nului Republicii Populare Ungare, pe baza încheierii între ţările la­gă­rului socialist a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care obligă să se ia măsuri puse de acord necesare pentru întărirea capacităţii lor de apărare, în vederea apărării muncii paşnice a popoarelor lor, să garanteze integritatea frontierelor şi teritoriilor lor şi să asigure apărarea împotriva unei agresiuni, trupele sovietice au trecut la îndeplinirea obligaţiilor aliate".

Atât în momentul intervenţiei mili­ta­re în Ungaria, cât şi în cei 33 de ani care au urmat, autorităţile de la Mos­cova au încercat să explice propriilor cetăţeni că Guvernul ungar a solicitat ajutorul Armatei Roşii pentru anihilarea "elementelor contra­re­vo­lu­ţio­nare". În acelaşi timp, Imre Nagy a fost învinuit de trădare, ca urmare a in­tenţiei sale, exprimate oficial la data de 1 noiembrie 1956, de a scoate Un­ga­ria din Organizaţia Tratatului de la Var­şovia.

Deşi s-a refugiat la Ambasada Iu­gos­laviei din Budapesta şi a cerut protecţie diplomatică, prim-ministrul un­gar a fost convins ulterior să re­nunţe la acel adăpost. Sovieticii l-au cap­turat la data de 22 noiembrie 1956, fără să ţină cont de promisiunile lor an­terioare, apoi au supravegheat exilul său temporar în România. Du­pă reîntoarcerea în Ungaria a avut loc un proces soldat cu condamnarea şi executarea lui Imre Nagy şi a colaboratorilor săi apropiaţi la 16 iunie 1958.