Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În octombrie 1989, Iuliu Winkler era inginer stagiar la întreprinderea Antrepriză Montaj şi Service, Automatizări şi Telecomunicaţii, filiala Hunedoara. În paralel, obţinuse un atestat de artist liber profesionist, putând astfel să organizeze aşa-zisele seri culturale, dar şi audiţii muzicale.
AUDIŢII MUZICALE PENTRU STUDENŢI
Winkler locuia la Hunedoara, unde se întorsese după ce cu un an mai devreme a absolvit Electrotehnica la Institutul Politehnic din Timişoara. Nici prin gând nu îi trecea că peste puţin timp istoria îşi va schimba complet cursul. Pasiunea pentru muzică şi-a descoperit-o pe la 12-13 ani, când a început să asculte Europa Liberă, unde a început să ia notiţe despre cântăreţii prezentaţi în diverse emisiuni muzicale. Apoi, în facultate, a organizat timp de patru ani audiţii muzicale pentru studenţi.
"Este foarte greu să povesteşti astăzi ce însemnau acele audiţii muzicale. Pare de neînchipuit cum o dată pe săptămână, cam o oră şi jumătate, într-o aulă universitară, 250 de tineri stăteau şi ascultau muzică, fără ca în acest timp să fumeze sau să bea cafea. Toate acestea se întâmplau. Făceam acest lucru împreună cu un coleg. Scriam pe tablă date despre interpretul sau formaţia ori albumul pe care urma să le ascultăm.
Informaţiile le culegeam de pe la Europa Liberă sau din cele două cărţi care apăruseră în România. Acestea se întâmplau cu voie de la facultate. În prealabil, puneam afişe, făcute la Hunedoara, la negru, în combinatul siderurgic. Luam afişe din piaţă, pe care apoi le litografiam. Dădeam câte o pungă de cafea pentru 50 de astfel de afişe ce ne ajungeau vreo două luni. Ţin minte că o pungă de cafea Wiener era 400 de lei", îşi aminteşte Iuliu Winkler. Tot în timpul facultăţii, el a făcut în câteva veri discoteci la Costineşti şi spune că nu ţine minte să îi fi spus cineva că în timpul acestora trebuia ascultată muzică românească.
ORGANIZATOR DE SERI CULTURAL-DISTRACTIVE
În 1988 a absolvit facultatea şi s-a întors în oraşul natal, Hunedoara. Şi-a dorit să continue ceea ce începuse la Timişoara, aşa că a dat examen pentru obţinerea unui atestat. "Ca să pot susţine examenul la Bucureşti, aveam nevoie de o recomandare la UTC sau de la o casă de cultură. Eu am obţinut-o de la Deva.
Am mers la examen la Casa de Cultură - Petofi Sandor - din Bucureşti. În faţa comisiei trebuia să ai în vedere şi componenta ideologică. Eu vroiam să organizez discoteci şi aveam nevoie de plasarea în legalitate. Cât timp fusesem student nu îmi trebuia un asemenea atestat, pentru că totul se organiza prin UTC sau UASCR. Îmi amintesc că m-am prezentat în faţa comisiei şi o tovarăşă cu coc, puţin supraponderală şi machiată strident mi-a cerut să descriu cum voi organiza o seară culturală, astfel încât tinerii să fie educaţi.
Am vorbit despre muzica populară, folclor, explicându-i că ansamblul de la Casa de Cultură din Deva va susţine anumite părţi din programul unei seri culturale, mai ales că exista o bună colaborare cu artiştii şi cu ansamblul de dansuri populare. Am explicat şi câtă muzică românească se va asculta şi câtă străină. Ţin minte că am spus câte ceva despre unele formaţii româneşti. Le ştiam pe toate, mai ales că aveam muzică românească bună. Bineînţeles că tinerii voiau să asculte altceva în cadrul aşa-ziselor seri culturale, adică discoteci. Sunt sigur că membrii comisiei ştiau că programul nu se desfăşura aşa, eu ştiam că ei ştiu, dar era un fariseism voit, o minciună de fapt. Tu trebuia s-o spui, ei trebuiau să te asculte. Aşa am primit atestatul de artist liber profesionist, de organizator de activităţi cultural - distractive, având girul unei instituţii", povesteşte Iuliu Winkler.
DISCOTECĂ DE TREI ORI PE SĂPTĂMÂNĂ
Serile culturale, discotecile, se ţineau de trei ori pe săptămână, de pe la ora 17:00 şi până la 21:00. Iuliu Winkler le organiza de trei ori pe săptămână la Casa de Cultură din Deva. De regulă, sala era plină cu 500-600 de oameni. "Fiecare tânăr voia să se distreze, iar discoteca era o formă de snobism şi de respingere. Orice melodie proastă interpretată de un cântăreţ american mediocru avea mai mare trecere decât o melodie românească foarte bună.
Îmi amintesc că la scurtă vreme după ce am obţinut atestatul a venit la mine un angajat de la Casa de Cultură, care mi-a spus că va veni să mă verifice un tovarăş. Probabil aşa era procedura, voiau să vadă ce face tovarăşu' Winkler la acele seri culturale. Aveam pregătite discuri şi benzi cu muzică românească. Am pus o piesă românească şi a început un cor de fluierături, deşi piesa era chiar bună. Tovarăşul venit în inspecţie a rămas undeva sus, la un bar din incinta Casei de Cultură. I s-a explicat că tinerii se bucură, că muzica românească are succes.
Am mai pus o piesă românească, iar fluierăturile au fost şi mai mari. Tovarăşului i s-a spus că tinerii se bucură şi mai mult. Apoi, a venit şi mi-a verificat opisul. Avusesem proporţia corespunzătoare între muzica românească şi cea străină. A făcut un raport. N-am văzut ce a scris, dar cred că a fost bine, dacă m-au lăsat să îmi văd de treabă în continuare", rememorează Iuliu Winkler. Aparatura cu care ţinea discotecile a predat-o la 5 ianuarie 1990, iar în martie a aflat că ea a fost folosită la primul striptease deschis la Deva.
SERI DE AUDIŢII LA HUNEDOARA
Pe de altă parte, audiţiile muzicale se desfăşurau cam o dată pe săptămână sau lunar într-o săliţă de la Casa de Cultură din Hunedoara. În prealabil trebuiau obţinute avizele necesare. "Veneau cam 60-70 de persoane, care ascultau muzica anilor respectivi sau cea pe care o preferau cei care organizau aceste întâlniri. Printre ei se numărau Liviu Zamora sau Titi Popa, doi dintre cei care aveau colecţii impresionante", spune Winkler.
Dacă discoteca însemna doar distracţie, audiţiile muzicale păreau să fie o formă de rezistenţă. "Audiţiile erau o poartă spre lume, poate chiar o formă de rezistenţă. Acolo am înţeles ce a însemnat cultura hippie, fără partea cu drogurile, i-am ascultat pe cei de la Pink Floyd, nişte intelectuali care aveau o atitudine politică pe care o făceau publică prin muzica lor. În schimb, noi nici nu ne gândeam să luăm o astfel de poziţie decât în zona privată. Nu mă număr printre cei care au făcut parte dintre cei care au protestat. Simţeam şi ştiam că ceva nu e în regulă, că eram cu toţii închişi într-un sistem, iar regimul părea etern. Celor mai mulţi ni se părea că asta era clădit pentru viaţa noastră şi, de aceea, acele audiţii erau ca o supapă, o evadare. în schimb, în viaţa de zi cu zi ne-am împăcat cu propria conştiinţă, ştiind că o parte din viaţa publică era o sumă de minciuni, pe care eram obligaţi să le spunem pentru că aşa se face. Eu recunosc că nu gândeam că schimbarea e posibilă."
MUZICA, PE FILIERE
În acea perioadă existau diferite moduri de procurare a muzicii. Iuliu Winkler spune că totul se desfăşura la limita legalităţii: "Din piaţă de la Timişoara puteai să cumperi discuri sârbeşti. Compania Yugoton din ţara vecină cumpăra drepturile de autor şi apoi imprima discurile, iar cei care făceau micul trafic de frontieră le aduceau în România şi le comercializau în piaţă. Erau filiere întregi care făceau rost de muzică şi la Bucureşti, fie că o înregistrau de pe discuri indiene sau chiar o aduceau din străinătate.
Era o chestiune paralelă. Nu ştiu cât era de legal sau poate se desfăşura la limita legii, pentru că se dădeau nişte bani care nu erau contabilizaţi. Era un sistem paralel, despre care cu siguranţă se ştia, pe care statul îl tolera. Puteau fi şi securişti la capătul reţelei. Erau mici supape care erau lăsate şi voit, pentru a putea fi ţinute în frâu nişte lucruri. Eu sunt convins că aparatul represiv putea să distrugă orice reţea, dacă ar fi dorit. De ce n-au distrus atunci nici reţelele de contrabandă cu blugi, cafea sau multe alte lucruri?!".
Pe de altă parte, Winkler îşi aminteşte că pe lângă audiţiile muzicale, oamenii îşi duceau viaţa strângându-se în grupuri mici, care alegeau să vorbească în limba franceză, să joace bridge sau poker ori să vizioneze filme la video. În interiorul apartamentelor, oamenii încercau să dea răspunsuri la tot felul de întrebări, dar niciodată foarte mulţi nu şi-au pus problema să se împo-trivească: "Se vorbea tot mai mult despre mişcările din celelalte ţări, începuseră să se urmărească programele televiziunilor străine, prin acele antene care deja împânzeau Vestul ţării, dar nimeni nu credea că se va întâmpla mare lucru în România.
Cei care nu mai suportau fugeau. Aşa s-a întâmplat şi cu un amic de-al meu, de la care am înţeles din ochi că va încerca să fugă. Degeaba fusesem de atâtea ori în vizită în Ungaria, că nu credeam că se va întâmpla ceva. De aceea, îmi organizam ca mulţi alţii viaţa paralelă, care era mult mai uşoară dacă în ea încăpea muzica. Pentru aceasta am şi făcut primul împrumut de la CAR, de 10.000 de lei, imediat după ce m-am angajat, cu care mi-am achiziţionat un magnetofon Rostov.
Cu toate acestea, n-am avut semnale vreodată că am fost urmărit. Trăim viaţa paralelă, în care profesorul de Socialism Ştiinţific, ce preda impecabil cursul după ideologia aia, ne-a dat să citim «1984» al lui Orwell. Degeaba ne-a povestit unchiul meu, Adalbert Winkler, care era compozitor şi fusese cu un contract prin ARIA în Austria, cum se trăieşte în Vest! Viaţa mergea înainte şi noi ne acceptaserăm destinul!". După 1990, pasiunea lui Winkler pentru muzică s-a transformat pentru câţiva ani în profesie. Astăzi, el este unul dintre cei 33 de reprezentanţi ai României în Parlamentul European.
Citește pe Antena3.ro
