Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Reforma Marga, care a condus educaţia din ţara noastră la standardele cerute de Uniunea Europeană, nu a mai fost continuată de nici un ministru care i-a urmat lui Andrei Marga. În plin scandal politic legat de viitoarele legi ale învăţământului, disputate între PSD şi PD-L, fostul ministru al Educaţiei explică, într-un interviu acordat Jurnalului Naţional, care este reforma necesară acum.
Jurnalul Naţional: Legea învăţământului iniţiată de dumneavoastră este încă în vigoare, deşi amendată de nenumărate ori. Ce ar trebui să însemne reforma în 2009 - proiectul Miclea sau Codul lui Andronescu?
Andrei Marga: În urma reformelor din 1996-2000, învăţământul din România a ajuns la o formă compatibilă internaţional, ceea ce a permis închiderea în mai 2000 a capitolului "Educaţia şi formarea profesională" din negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. Legea învăţământului din 1995 a fost reformulată în varianta din 1999, care funcţionează şi astăzi.
Legea din 1999 corespunde "reformei de recuperare", adică reformei ce constă în adaptarea educaţiei la economia de piaţă, pluralismul politic, recunoaşterea de drepturi şi libertăţi ale cetăţeanului şi individului, statului de drept. România ar fi trebuit să facă - aidoma altor ţări - încă două reforme, adică ceea ce se cheamă "reforma de sincronizare" şi "reforma de înfruntare a globalizării". Proiectele la care vă referiţi şi altele elaborate până în august 2009 nu conştientizează aceste lucruri.
Reforma din 2009 ar trebui să fie una de sincronizare cu organizările de astăzi ale educaţiei şi, în acelaşi timp, o reformă de înfruntare a globalizării. Proiectele elaborate până în august 2009 nu fac faţă nevoilor actuale ale României şi nu pot ţine piept experienţelor internaţionale de astăzi. Aceste proiecte birocratizează şi mai mult sistemul.
S-a vorbit despre modelul educaţional finlandez, despre cel francez etc. Care este modelul de reformă pe care ar trebui să-l urmeze ţara noastră?
Se poate vorbi despre multe modele. În ţara noastră ar trebui făcut ceea ce au făcut după 1989 ţări comparabile, precum Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia. În 2000, România era în apropierea acestor ţări. În 2009, după atâtea decizii diletante, este mult în spatele ţărilor Europei de Sud-Est. Trebuie ţinut seama de ceea ce se face în alte ţări, dar soluţia sănătoasă este să se articuleze o reformă care pleacă de la nevoile concrete ale României.
Citește pe Antena3.ro
Miniştrii de la cârma Ministerului Educaţiei au vorbit de fiecare dată despre reformă, până când s-au confruntat cu problema finanţării. Încă avem multe şcoli fără autorizaţie sanitară, unităţi fără dotări suficiente, multe cadre didactice necalificate.
Învăţământul depinde de finanţare, dar ar fi greşit să credem că finanţarea este singura problemă. Învăţământul nostru este lovit, înainte de toate, de nepriceperea din politica ultimilor ani. În fapt, toate problemele pe care le amintiţi presupun finanţări, dar, trebuie spus, învăţământului din România nu i-au lipsit finanţările. În 1996 s-a angajat împrumutul la Banca Mondială pentru reabilitarea şcolilor (peste 130 de milioane de dolari). În 1997 s-au folosit peste 50 de milioane de dolari, împrumutaţi de la bănci, pentru reforma curriculară. Prin urmare, nu doar banii sunt problema, ci administrarea cu pricepere.
Bacalaureat consolidat,la şcoală de la 6 ani
Revenind la cele două pachete de legi - Miclea şi Andronescu -, care credeţi că este numărul optim de ani de şcoală care ar trebui impuşi prin lege? Se justifică introducerea învăţământului obligatoriu de 13 clase, precum în Codul Educaţiei, sau este mai bun cel de 10 clase, propus de Miclea?
În 1999 am obţinut susţinerea Parlamentului pentru ridicarea la nouă ani a învăţământului obligatoriu. Am specificat atunci că România trebuie să se pregătească pentru a ridica, în continuare, durata învăţământului obligatoriu. Aceasta este direcţia corectă, pe care trebuie mers, încât se poate spune că ceea ce numim Codul Educaţiei se află pe direcţia cea bună.
Este necesară începerea şcolii la 5 ani, prin obligativitatea grupei pregătitoare? Este în avantajul copiilor?
Începerea şcolii la 5 ani este o măsură care poate impresiona naivii, dar rămâne contraproductivă. În definitiv, ar trebui luate în serios teoriile psihologice şi pedagogice privind vârstele şi capacităţile copiilor. Varianta legii 1999 este, evident, cea realistă.
În mandatul dvs., la liceu se intra pe bază de examen de admitere. Apoi s-a introdus examenul de Capacitate, care s-a transformat în Teste Naţionale, iar, conform noilor proiecte, această evaluare va fi înlocuită cu mai multe testări periodice.
Legea din 1995 a avut o opţiune corectă, şi anume prevederea - în sistemul şcolar - a două examene de talie naţională: Capacitatea şi Bacalaureatul. Din păcate, sistemul a fost deteriorat ulterior prin intervenţii interesate politic şi populiste. Se poate discuta în jurul Bacalaureatului, dar în nici o altă ţară - putem observa bine în Franţa şi în Germania - nu se schimbă în fiecare an Bacalaureatul. Iar dacă aceste examene sunt făcute serios, atunci şi admiterea în treptele superioare se poate baza pe ele.
Altfel, România are tot felul de evaluări pretins ştiinţifice şi tot felul de "soluţii" ale unor experţi de carton, dar nu are o examinare serioasă, pe care să te poţi bizui. Mai trebuie spus că, în proiecte pe care le amintiţi, competenţele elevilor sunt stabilite cam după ureche sau plagiind testele altor ţări, fără să se recurgă la o fundamentare pragmatică, psihologică şi pedagogică, la zi.
Dar Bacalaureatul este un examen fără pic de credibilitate.
Personal sunt pentru a consolida Bacalaureatul, şi nu pentru demontarea acestuia. O astfel de consolidare nu este posibilă dacă aproape în fiecare an se modifică structura sa.
Una dintre problemele grave în sistemul educaţiei este lăsarea prea multor lucruri în afara legii, în seama hotărârilor de Guvern.
Profesori universitari angajaţi pe competenţe
Aţi criticat de câteva ori modul în care a fost aplicat sistemul Bologna la noi. Ce consideraţi că a fost făcut greşit?
Sistemul Bologna a fost aplicat greşit în România. Durata studiilor nu a fost corelată cu specializările, încât s-a ajuns la aberaţia, unică în sistemul european, ca, de pildă, teologiile şi alte specializări să fie reduse la trei ani. Masteratul este conceput ca o prelungire a studiilor, şi nu ca un alt nivel al calificării. Doctoratul este interpretat ca şcolarizare, în loc să fie axat pe inovaţie.
Cine cunoaşte sistemul Bologna ştie că avea două ţinte: compatibilizarea europeană a sistemului de învăţământ superior şi mărirea competitivităţii. România atinge anevoie prima ţintă şi a eşuat în raport cu a doua.
Pachetul Miclea prevede că în aceeaşi universitate nu pot ocupa simultan funcţii de conducere, la orice nivel, afini şi rude de grad inclusiv III, în timp ce Codul Andronescu spune că funcţiile de conducere din aceeaşi unitate de învăţământ nu pot fi ocupate simultan de persoane care sunt în relaţie de rudenie de gradul I sau sunt soţ/soţie. Care este cea mai bună variantă?
Cea mai bună variantă este cea practicată în ţări precum Germania, SUA, Franţa. Este vorba despre reglementări care stimulează venirea în competiţie, pentru posturi didactice, a cât mai multor persoane calificate. În privinţa ocupării funcţiilor de conducere, soluţia mai bună este externalizarea, adică trecerea acestei ocupări în decizia unor instanţe de specialitate care nu sunt legate de universitatea respectivă, sunt chiar în afara universităţii respective.
Cum credeţi că ar trebui evitate situaţii de genul Universităţii "Spiru Haret"?
Sistemul universitar este supradimensionat şi generator inevitabil de corupţie. De aceea, o reorganizare universitară - plecând de la parametri precum: o universitate la un milion de locuitori; un post didactic la cel mult 20 de studenţi; ocuparea cu titulari a minimum 72% din posturile unei catedre şi alţi astfel de indicatori - va trebui întreprinsă.
Ce ministru al Educaţiei de până acum a realizat cea mai bună reformă?
Spiru Haret a realizat o reformă care a dat, în esenţă, remarcabila cultură generală a României multe decenii. Constantin Angelescu a introdus Bacalaureatul. Alţi miniştri au pus accent pe pregătirea tinerilor în limbi moderne. La orice comparaţie, pe documente de arhivă, reforma educaţiei din 1996-2000 a fost o reformă comprehensivă a educaţiei în România, care ar fi trebuit dusă până la capăt.
Pactul pe educaţie, semnat în iunie 2000, sub autoritatea primului-ministru de atunci, Mugur Isărescu, de partidele parlamentare din acea vreme, prevedea această continuare a reformei, la cererea Comisiei Europene. Din nefericire, nu aceasta s-a întâmplat. Este de observat că, în fapt, reforma Spiru Haret s-a realizat în zece ani şi în trei mandate ale ilustrului matematician şi sociolog.
"În Europa nu s-au adoptat legi ale educaţiei prin asumarea răspunderii Guvernului"
Jurnalul Naţional: Există vreun motiv pentru adoptarea legii învăţământului prin asumarea răspunderii guvernamentale, fără o dezbatere parlamentară?
În nici o ţară europeană nu s-au adoptat legi ale învăţământului prin mecanismul asumării răspunderii Guvernului. Tony Blair s-a apropiat de aşa ceva, dar după o dezbatere publică de un an şi jumătate.
Care sunt pericolele pentru sistem, din cele două proiecte, care ar putea să treacă neobservate, în lipsa unei dezbateri publice şi parlamentare?
Primul pericol este acela că, după trei zile, legea va trebui modificată. Al doilea pericol este că se va rezolva o problemă politică legată de campania electorală, fără a se rezolva problemele acestei ţări.
În ce măsură pot fi armonizate două proiecte - unul realizat de Comisia prezidenţială pentru educaţie si celălalt al ministrului în funcţie?
În nici o ţară nu s-a ajuns la ceea ce dumneavoastră numiţi "armonizare". În orice ţară a lumii civilizate ministrul în funcţiune, indiferent dacă ne place sau nu persoana lui, este acela care trebuie să promoveze proiectul său. Restul sunt frământări politicianiste, care ne vor costa enorm.
Credeţi că educaţia devine în aceste condiţii o victimă a luptei politice?
Educaţia nu trebuie, la noi, să devină victima luptei politice. Ea deja este o astfel de victimă de ani buni. Problema este cum se eliberează şi când.
