Petru Popescu: "Faptul că mă citiţi este unul dintre focurile mele sacre..."

Asemeni "Inginerului" din romanul "Prins", nici personajul care se confesează la persoana I în "Dulce ca mierea e glonţul patriei" nu are nume. Dacă Inginerul putea fi un personaj generic, tânărul absolvent al Facultăţii de Istorie, care face armata cu termen redus la o şcoală de ofiţeri în rezervă, este, clar, un alter ego auctorial. Romanul "Dulce ca mierea e glonţul patriei", apărut în 1971, i-a consolidat scriitorului Petru Popescu celebritatea dobândită o dată cu apariţia, cu un an în urmă, a romanului "Prins".

Proiectat în interiorul aceleiaşi generaţii captive, "Dulce ca mierea..." este o carte a iniţierii. Pe de o parte, pentru că satisfacerea stagiului militar echivala cu dobândirea şi recunoaşterea statutului de bărbat adult. Pe de altă parte, este vorba despre iniţierea în dragoste, alături de o femeie matură, fermecătoarea şi contradictoria Laguna, cea care, până la urmă, crede că la vârsta soldatului "iubirea, oricum, nu doare". Romanul "Dulce ca mierea e glonţul patriei", semnat Petru Popescu, va apărea miercuri, 25 august, la Editura "Curtea Veche", împreună cu Jurnalul Naţional.

Jurnalul Naţional: Domnule Petru Popescu, "Dulce ca mierea e glonţul patriei" este un roman al experienţelor şi amintirilor dumneavoastră din perioada în care aţi făcut armata la Unitatea de Transmisiuni de la Măgurele-Bucureşti, plutonul 5. Cartea, dedicată de altfel camarazilor de atunci, a apărut în 1971, la puţină vreme după ce aţi încheiat stagiul militar. Ce îndemn lăuntric, ce convingere a necesităţii şi urgenţei v-au determinat să scrieţi acest roman, care, se ştie, a fost un mare succes la acea vreme?

Petru Popescu: Îndemnul lăuntric, urgenţa veneau de la sentimentul că va "plesni" curând ceva, întâi în viaţa mea de scriitor, tot mai plină de tensiune, din cauza cenzurii. Şi, în '71, după Tezele din iulie, mi-am dat seama că s-ar putea să nu mai pot scrie liber. Faraonul prindea în chingi România tot mai mult; mai era şi criza economică internaţională. Mi se trimiteau mesaje explicite că trebuie să devin adulatorul faraonului în romane! Cei cinci ani, '68-'73, care au produs cinci romane - toate rebele -, au fost pentru mine o cursă împotriva cronometrului: să scriu tot ce era mai revoltat în mine, înainte să fiu împiedicat să mai scriu cum scrisesem. Cred că prevedeam fuga în America. Dar să fugi fără ca întâi să dai tot ce ai mai cald în tine prozei româneşti? Asta nu puteam face. Spre norocul meu, publicul a recepţionat febrilitatea mea ca una a întregii generaţii: sufocaţi să fim noi înşine, visând să vorbim direct şi să trăim direct, chiar dacă umilitor de sărăcăcios.

De aceea, scrisul meu nu avea eroi cu nume - "Dulce...", la persoana I, "Prins" la o persoană I a emoţiei erau cărţi în care eram ahtiat să fiu direct şi să nu fiu doar un personaj, ci un ins viu al lumii mele.

Cum era înţeles patriotismul în vremuri de dictatură comunistă?

Ah, patriotismul... câţi români n-au mers la moarte prin împuşcare ori în ştreang ca patrioţi şi simţindu-se patrioţi, condamnaţi de alţi români pentru că se socoteau patrioţi!
Nu pot vorbi mult despre această temă. E dureroasă. Sper ca în curând lumea să poată concepe un patrio-tism mai puţin fanatic - nu doar "noi împotriva tuturor din afară" ori "noi împotriva invizibililor duşmani dinăuntru". E recunoscut ca patriot Caragiale - "pezevenghiul de grec", în scrisorile lui Eminescu către Veronica. Oare, în direcţia lui politică nerealistă şi nedemocratică era Antonescu, totuşi, complet nepatriot? Cât de greu sunt de judecat fără patimă aceşti oameni, cei mai buni pe care-i avem, pentru că în România, aproape toţi patrioţii publici, afară poate de artişti, au fost şefi - şi unii chiar zbiri. Cum a spus un neamţ: Bismark a mărit Germania şi i-a micşorat pe germani. Despre patriotismul generaţiei mele, care era opţiunea patriotică mai fără compromis, să fugim?

Eu am fugit. Rezultate? Prin nume şi prin scris, am făcut românii, România, românitatea etc. mult mai cunoscute în America şi în toată limba engleză. Continuu să le fac mai cunoscute zilnic. E unul dintre motivele pentru care nu mă pot muta înapoi cu arme şi bagaje şi "buletin de Bucureşti" - am aici un public viu, am la mine pe stradă vecini americani care mă citesc şi-mi cer autografe - merită să-i menţin, cum merită să mă menţină şi ei. Apropo, acestor americani nici nu le-ar trece prin cap că nu sunt american, aşa, român sadea cum sunt, cu nume şi cu accent.

Ah, patriotismul românesc: trece iar şi iar pe sub o furcă caudină străveche: anumiţi români sunt negaţi ca patrioţi de alţi români, prin nimic mai meritorii. Suntem snobi la patriotism noi, românii. Sper ca tinerii mei cititori să înţeleagă ce scriu aici.
Apropo de cei care s-au întors din "exil" la "buletinul de Bucureşti". Ce observ. Cum sunt ei întâmpinaţi? Aaaa... te-ai întors de tot! O, ce bine, sigur, te luăm înapoi cu braţele deschise, dar... asta înseamnă că ai pierdut partida... acolo? Te-au dovedit ei pe tine, nu tu pe ei? Apropo de cei care nu se întorc fizic, şi funcţionează calm şi simultan în România şi în lume - nu asta a năzuit România de când e? De ce se enerveză lumea că unii au reuşit ca români şi aici, şi acolo? Nu e spre binele şi mândria noastră?
Cum se vede, nu întotdeauna. Afară cu Petru Popescu din anume enciclopedii şi istorii literare! "Nu mai e autor român"! Adică, a ajuns autor român şi pe alte meridiane? Nu, asta nu ne bucură!

Revenind la "Dulce ca mierea...", este vorba şi despre un roman al iniţierii în plan erotic. Există acest personaj feminin memorabil, Laguna, asemănat la un moment dat cu celebra "doamnă T." a lui Camil Petrescu. Citez din carte: "Mă fulgera. Ochii îi erau duri şi ficşi. Cu un sentiment vindicativ am strivit-o de gura mea. Ne-am lovit privirea amândoi, cu agresivitate de fiare. Eu eram rău, ea era rea, căutam să ne rănim, sărutarea ne durea, insuportabil". A existat această femeie devenită personaj?

Laguna e dintr-o specie de femeie reuşită şi autoritară, deşi poate nefericită în dragoste. Am întâlnit această specie. Pe cât de satisfăcătoare la frumuseţe ori la dimensiunea apartamentului, ori la calitatea lenjeriei, acea femeie nu mai avea puritate ca femeie - şi când am fost îndrăgostit de ea, nu puteam să am mândrie de bărbat - mi-o luase statul totalitar, iar o asemenea femeie adâncea lipsa mea de mândrie. Împingând metafora la extrem: în loc de simpatia şi complicitatea a doi prizonieri ai sistemului, ea şi eu, Laguna, fiind frumoasă şi cuplată cu un ştab, era o răsfăţată a casei de corecţie în care eram prizonieri toţi... Iar eu eram carnea proaspătă a blocului penitenciar. Declaraţiile de genul "te iubesc", la început sunând sincer, erau în primejdie să devină repertoriu. Iniţierea - din punctul de vedere al Lagunei - era între doi rivali şi competitori, nu între doi iubiţi şi parteneri.

Cinic, nu? Iată, acesta este un exemplu de şopârle anticomuniste pe care le vâram pe atunci în romane. Comunismul infecta până şi iubirea.

De ce aţi lăsat-o pe Laguna să îl abandoneze pe tânărul soldat care o iubea nesfârşit?

"Dulce ca mierea..." e mai autobiografic decât "Prins", iar referinţele la persoana mea sunt mai directe, deci mai indiscrete şi despre celelalte personaje ale cărţii, care erau bazate pe persoane reale. Laguna, ca şi doamna T., judecă cu mult realpolitik că fermecătorul amant nu-i poate fi încă pavăză socială ori sursă de prosperitate. Eroul abia ghiceşte, la sfârşit, că Laguna s-a decis să nu se despartă de celălalt mascul, mult mai în vârstă şi mai influent social. Imprecaţia Lagunei de la sfârşit, cum că eroul e total preocupat de sine însuşi, "eu, eu, eu, eu, numai la tine te gândeşti...", e o manevră din partea ei de a-l face responsabil pentru ceea ce el nu avea încă, adică statut social. Deci, am lăsat-o să îl abandoneze pe erou, fiindcă era un deznodământ real. Am dorit mult să scriu, înainte să plec, şi poate că voi scrie acest roman (poate direct în română, cine ştie...) despre o iubire începută cu patimă egală, dar din poziţii de forţă inegale. Ceea ce este prezent ca temă şi în "Supleantul".

Cum vă amintiţi că a fost receptat atunci, în anii '70, romanul şi cum speraţi să fie receptat de generaţia de acum?

Când am văzut atât de multe recenzii, mi-am dat seama că "Dulce ca mierea..." avea mai mult decât sevă, avea multă carne epică proaspătă, rar întâlnită în proza de atunci. Era material proaspăt, în care critica îşi putea înfige dinţii. A fost o atât de plăcută validare pentru toate cele în care crezusem: literatura sinceră, literatura urbană, mozaic social, atacarea lipsei de libertate nu prin vreun slogan, ci pentru descrierea sufletului intim al generaţiei etc. A fost atât de frumos şi mă simţeam plin de gratitudine.

Vreau ca publicul de azi al romanului "Dulce ca mierea..." să îi aprecieze calitatea scrisului, suspansul, cinematografismul, psihologia bărbatului tânăr îndrăgostit, la fel de mult ca tematica "serioasă". Sper că prozatorii tineri sesizează cât de fericit era titlul (am avut norocul să gândesc adesea titluri bune). În legătură cu ce carieră a făcut acest titlu în următoarele două decenii, şi nu doar titlul, ci înţelesul lui: Ovidiu Drăgănescu, prefect de Timişoara, mi-a spus că în vremea milităriei lui, vreo zece ani după ce fugisem, "mişcă soldat, că te prinde glonţul" era o frecventă imprecaţie, temperată însă de maliţiosul adaos, "da' lasă, că dulce ca mierea e glonţul patriei!". M-am înroşit de plăcere, întrucât cred în titluri bune, dar mai mult, cred în titluri atât de complexe, încât implică publicul pentru care sunt scrise cu un fel de omagiu, adus destinului acelui public. Nu am fost vitregit de laude pentru stil, dar pentru că temele, totuşi, gândite în abstract, par aşa de ambiţioase, se discută mai puţin scrisul meu ca scris.

Personal, ca autor şi ca autor român mai cu seamă, sunt mai mândru că am şi surprins ori amuzat, ori intrigat, ori furat cititorul din realitatea cotidiană decât că am ridicat "probleme mari". Sigur, ce frumos că Petru Popescu a fost patriot român atunci (ba chiar mai e şi azi, în Beverly Hills). Dar patriot român sau contemplator al infinităţii morţii, sau căutător al mirajului iubirii e orice cititor din România şi de oriunde. Eu, ca scriitor, am o obligaţie mai grea şi mai complexă în a descrie realul din interiorul tematicii, nu doar tematica. Asta este sugestia mea pentru confraţii mei tineri.

Se ştie că v-aţi afirmat ca scenarist la Hollywood. A fost cumva această alegere în detrimentul literaturii?

Din păcate, scriitorii sunt mai puţin zeii culturii azi decât erau în secolul al XX-lea. Zeii culturii în secolul al XXI-lea sunt artiştii filmului. Probabil că am pierdut ceva, măcar în numărul de pagini care, în loc să fie scrise pentru proză, au fost scrise pentru film - şi, se ştie, nu toate filmele se produc. Recitesc uneori scenariul superb al lui James Agee, despre Gauguin în Pacific. Nu s-a filmat niciodată.

Retrospectiv, nu că am fost eu deştept că am ales Hollywoodul, în loc de New York - dar prin Hollywood trecuseră deja şi Hemingway, şi Faulkner, şi James Mc Caine. Deci, iată-mă-s, printr-o coincidenţă, în locul pentru care eram făcut. Greu să fii român în Hollywood? Poate, dar partea pozitivă a Hollywoodului este că cel puţin nu are prejudecăţi etnice ori rasiste. Un autor obscur din România a lansat ideea că eu, de fapt, aş fi evreu şi că acesta e un secret bine ascuns. M-a făcut să regret că nu sunt evreu, ca să-l fi dispreţuit şi din acea postură.

În ultimii ani aţi revenit constant în România, aţi scris romanul "Supleantul" în româneşte, aţi luat pulsul pe viu al realităţii din ţară, v-aţi întâlnit în mai multe oraşe cu cititorii. Dar locuiţi în Beverly Hills. Trăiţi în două spaţii, în două ipostaze, poate chiar întruchipaţi două identităţi, mă refer la cea de scriitor american şi la cea de scriitor român. Cât de greu vă este să vă scindaţi, în acest fel, viaţa şi personalitatea?

Scindarea vieţii şi a personalităţii... româno-american, român în America, scriitor în două limbi, în dialog cu două publicuri? Nu-i totuşi chiar aşa greu. Afară de faptul că a avea copii contează enorm ca să te lege de o ţară nouă - ceea ce vezi în America, în fiecare zi, sunt străini americanizaţi. Deci, nu sunt singur, nu sunt singular.

Apropo de un element care pare din altă conversaţie, dar nu e. Unii români tind să creadă că aşa de rău "ca la noi" nu e nicăieri pe lume. E tare neadevărat. De la faptul că America e azi într-un mare marasm economic, deci şi psihologic, până la "avem şi noi oligarhii noştri, de ieri, de azi, şi averile lor sfidătoare", toate acestea sunt realităţi acceptate. Şi modul cum şi le-au făcut e acceptat. Tatăl lui John F. Kennedy s-a îmbogăţit făcând negoţ cu alcool ilegal pe timpul prohibiţiei. Familia Bush a fost în pat cu arabii şi încă e. Al Gore, care a luat Premiul Nobel pentru Ecologie, e fiul unei familii miliardare în plantaţii de tutun din sud. Răspândirea nicotinei de Gore-tatăl l-a purtat pe Gore-fiul la Premiul Nobel pentru însănătoşirea planetei. Sper să se înţeleagă metafora.

În America aveţi o familie minunată, doi copii care se numesc Chloe şi Adam Popescu. Sunt pe jumătate români, poartă acest nume emblematic românesc. Cum îşi asumă această identitate?

Copiii mei se simt şi integral americani, doar sunt născuţi în Beverly Hills, şi români integral, în sensul americanilor cu cel puţin un părinte naturalizat: România e ţara misterios-romantică din care a sosit tata, a luat în piept America, a reuşit etc. Din punctul acesta de vedere, sunt eroul necontestat. Cât despre România, o vizitează, citesc despre ea, au rude la Bucureşti, doresc sincer ca România să avanseze şi să fie cunoscută şi, mai ales, nu le-ar trece prin cap să nege că sunt români, de altfel cum ar putea, cu un nume ca Popescu. Ce pot să le cer mai mult? Adam e reporter la publicaţia numărul 1 din Beverly Hills, Beverly Hills Courier. Semnează pe prima pagină: Adam Popescu. Chloe Popescu a fost recent angajată la Endeavor-William Morris, ca mărime a doua agenţie hollywoodiană, ca să devină agentă de actori şi regizori. Sunt mulţumit de ei? Sigur. Trebuie încă să le îndrum paşii? - fireşte, eu sunt cel care are contactele şi experienţa şi care le plăteşte asigurarea la maşină!
Şi tot eu îi duc la filme româneşti când se proiectează în teatre la Hollywood.

Când preconizaţi să reveniţi în România şi cu ce proiecte concrete?

Proiecte noi? Să bat în lemn, scrisul merge bine, dar sunt superstiţios şi nu dau detalii. Scriu un roman nou şi colaborez cu două echipe de producători la nişte filme cu subiect legat de România.
Apropo, cred că minimalismul filmelor româneşti va descreşte curând şi amestecul de talent original şi de formulă comercială va deveni o realitate în scenarii din ori despre România, care să aibă sentimentalism şi emoţie. De ce să plângă publicul internaţional numai la "Slumdog Millionaire" ori la "The Girl with the Dragon Tattoo"?
Români care să poată face filme occidentale sunt. Talentul de a reuşi să convingi investitorii - una dintre marile abilităţi ale Hollywoodului - se va ivi şi în România.

Vă propun să încheiem acest dialog rugându-vă să le transmiteţi cititorilor Jurnalului Naţional un gând, o respirare, o stare de spirit din îndepărtarea - niciodată definitivă - a lui Petru Popescu.

Credeţi-mă, faptul că mă citiţi este unul dintre focurile mele sacre, şi nu am multe focuri sacre. Sper să recitiţi ori să citiţi "Dulce ca mierea e glonţul patriei", fie şi numai ca să zâmbiţi la gândul: cât de a noastră a fost şi este această carte! Iar autorul ei e al vostru şi azi pe orice meridian.