Botez tămăduitor în noaptea de Înviere

TRADIŢIE ● Localnicii din satul ialomiţean Copuzu păcălesc moartea dînd nume noi bolnavilor
Într-un sat uitat de lume din inima Bărăganului oamenii păcălesc de sute de ani boala şi moartea. În noaptea de Înviere, bolnavii creştini ortodocşi sînt rebotezaţi la Copuzu. Primesc alte nume decît cele cu care au pornit în viaţă, iar în felul acesta, spune credinţa populară, boala şi chiar moartea sînt trase pe sfoară, ele căutînd pe mai departe persoanele ştiute, nu pe cele tocmai botezate.

TRADIŢIE ● Localnicii din satul ialomiţean Copuzu păcălesc moartea dînd nume noi bolnavilor
Într-un sat uitat de lume din inima Bărăganului oamenii păcălesc de sute de ani boala şi moartea. În noaptea de Înviere, bolnavii creştini ortodocşi sînt rebotezaţi la Copuzu. Primesc alte nume decît cele cu care au pornit în viaţă, iar în felul acesta, spune credinţa populară, boala şi chiar moartea sînt trase pe sfoară, ele căutînd pe mai departe persoanele ştiute, nu pe cele tocmai botezate.


În apropiere de Slobozia se întinde comuna ialomiţeană Balaciu. Satul Copuzu aparţine de aceasta şi, la prima vedere, pare doar unul uitat de lume şi de civilizaţie. Totuşi, aici vine lume din aproape toată ţara de Sărbătorile Paştelui. Motivul afluxului de oameni este o tradiţie stranie: în noaptea de Înviere, bolnavii fără speranţe se nasc a doua oară. Într-un mod ingenios, ei păcălesc boala nemiloasă, care ar putea să-i ducă într-un final la moarte. În cimitirul bisericuţei din sat bolnavii, toţi de rit ortodox, sînt botezaţi din nou. Evenimentul are destulă amploare, căci numai în noaptea de Înviere se poate face acest lucru. În nici o altă zi sau noapte din an botezul nu are leac şi bolnavii nu se vindecă de suferinţele lor.

Anul acesta, de Învierea Domnului, a fost la fel. Satul a fost potopit de oameni cu probleme de sănătate, veniţi din toate colţurile României ca să-şi găsească vindecarea miraculoasă. Dar nu mereu îţi e dat să păcăleşti boala, suferinţa şi durerea. Nu toate bolile îşi află tămăduire prin botez. Doar acelea cauzate de nervi, de spaimă şi de stres. Epilepsia este una dintre cele care se vindecă definitiv. Copii şi adulţi au scăpat de ea primind, în tradiţia creştin-ortodoxă, un alt nume.


SE CAUTĂ NAŞI. Satul se umple în Săptămîna Patimilor. Bolnavii şi familiile lor vin la Copuzu înainte de noaptea de Înviere. Cu două, trei zile înainte, pentru că trebuie găsiţi naşii. Doritorii de vindecare au de ales dintre cele cîteva sute de familii din localitate. Numai că, după cum spun oamenii, nu toţi naşii din Copuzu au leac. Vindecarea depinde în mare măsură de credinţa şi de seriozitatea părinţilor spirituali. De aceea, unii săteni au năşit cîte 25-30 de cazuri, alţii numai cîte trei-patru. După alegerea părinţilor spirituali se cade de acord asupra numelui ce va fi dat bolnavului. Odată îndeplinită şi această condiţie se trece la lucrurile mai practice, dar dacă naşul se oferă voluntar, efectul benefic este garantat. În vinerea mare, familia părintelui spiritual ia într-o oală curată apă neîncepută din fîntînă. "Adică în acea zi nu mai scoate nimeni apă din fîntînă, înainte de a o lua pe aceea pentru botez. Aceasta este dusă în altarul bisericii. Pînă sîmbătă seara, nimeni nu se atinge de ea. Aproape de miezul nopţii, cînd preotul se pregăteşte de slujbă, oala este scoasă din biserică şi dusă în cimitir, lîngă o cruce. Cînd părintele spune în uşa bisericii «Veniţi de luaţi lumină!», naşii şi bolnavul se pregătesc de botez. Părintele spiritual ia apă cu pumnii din oală şi-i pune în cap finului. Face lucrul acesta de trei ori. Apoi, cu apa din oală îl îmbăiază bine pe bolnav, pe tot trupul. Îi dezbracă hainele şi le aruncă lîngă cruce. Mai tîrziu, lucrurile sînt arse. Nimeni nu pune mîna pe haine, căci se crede că se ia boala dacă sînt atinse. Naşul îi cumpără finului haine noi şi, chiar atunci în cimitir, îl îmbracă cu ele. Tot atunci este rostit noul nume al bolnavului, se spune cu voce joasă Crezul şi se fac cruci pe tot timpul ritualului. După ce preotul intră în biserică, intră şi naşul cu finul. Se închină la icoane, se roagă, stau la toată slujba. Din părul proaspătului botezat curge apa, căci nu se şterge cu prosopul. Iar prin picături se scurge şi boala. Aşa se spune din bătrîni. Aşa am pomenit eu, de cînd mă ştiu. Obiceiul ăsta este vechi de sute de ani, maică. Eu am aproape 80 de ani şi aşa am apucat. Aşa se face în fiecare an de Paşte. Boala dispare în urma botezului. Spre deosebire de botezul făcut cînd omul e la începutul vieţii, acesta de la noi din sat nu este realizat de preot. Părintele aproape că nu ştie. El nu se bagă. Nu zice nici să se boteze un bolnav, nici să nu se boteze. El ţine slujba de Înviere şi, conform tradiţiei, nu trebuie să ştie cîţi oameni sau copii vor să-şi schimbe numele şi, totodată, destinul", explică bătrîna Aurica Savu.


NUME DE SFINŢI. Nea Gică, aşa îl strigă cunoscuţii, tocmai a năşit pe cineva. Spune că a fost de mai multe ori părinte spiritual şi afirmă că, dacă va mai fi solicitat, va mai boteza şi alţi bolnavi: "Nu e un botez adevărat – povesteşte el – dar pare să aibă leac. Finii mei, cei mai mulţi, s-au făcut bine, dom’le... Acuma, e important un lucru: naşii să fie cununaţi religios la biserică şi să fie ortodocşi. Nu-i lipsit de importanţă nici să fie credincioşi. Fără credinţă nu se face nimic. Dacă e doar ca să te afli în treabă, mai bine stai acasă. Cu cît naşul e om mai cu frica lui Dumnezeu, cu atît e mai bine pentru fin. Vindecările din urma botezului nu sînt de sută la sută. Chiar dacă ai 33 de fini, nu înseamnă că toţi s-au făcut bine. Doi, trei, cinci, mai mulţi, poate, nu se vindecă. Noi care năşim ne numim naşi adoptivi. Bolnavii ţin de naşii lor de cununie şi botez, dar ţin şi de noi. Mulţi vin să ne mulţumească pentru ce-am făcut pentru ei. Ne vizitează de Crăciun, de Paşte, de alte sărbători. E important ca omul sau copilul care a fost botezat să fie strigat după aceea cu numele dat în noaptea de Înviere. Adică dacă a fost pînă atunci Gheorghe, să-l cheme după botez Ion. Nu se modifică, dom’le, nici certificatul de naştere, nici buletinul de identitate. Dar omul mai capătă un nume. Şi boala, dacă-l ştia pe Gheorghe, îl caută pe mai departe pe Gheorghe. Ea nu ştie de Ion. Că e proastă, aşa deşteaptă cum e... şi-l lasă pe bolnav în pace". Nea Gică spune că de obicei se aleg nume de sfinţi mari la botez, pentru ca bolnavul să fie protejat. "La noi în sat au avut loc multe vindecări de felul acesta. Dar să ştiţi că orbii nu se vindecă, nici ologii, nici bolnavii de cancer. Nici bolile cu care s-a născut omul nu trec. Doar acelea provocate de sperietură, de stres, de nervi. Oamenii care au năşit cei mai mulţi bolnavi sînt cei mai respectaţi", povesteşte naşul.


MINUNE. Aritina Muşat vine, cînd şi cînd, de la Buzău la Copuzu, la naşul fiului ei, Marius. Să-i mulţumească, să-l întrebe de sănătate, să-i aducă o pungă de cafea. Băiatul ei s-a vindecat de epilepsie rebotezîndu-se, pe cînd medicii şi medicamentele se arătau neputincioase în faţa bolii. Marius, devenit Nicolae în urma botezului, este şi astăzi un om normal. Mama lui spune şi acum, copleşită de credinţă: "Am fentat boala, asta am făcut".

Şi, uite aşa, într-un sat din inima Bărăganului, sfidînd orice logică şi toate ştiinţele, oamenii au învăţat să tragă pe sfoară bolile sistemului nervos şi chiar moartea.

Pască şi cozonaci sfinţiţi la Mănăstirea Sfînta Ana din Rohia

Printre valoroasele monumente bisericeşti şi de artă religioasă care atrag admiraţia şi preţuirea vizitatorilor din ţară şi de peste hotare, un loc de frunte îl ocupă şi Mănăstirea "Sfînta Ana" – Rohia, din "Ţara Lapuşului", judeţul Maramureş.

În noaptea de Înviere, dealurile Mănăstirii Sf. Ana din Rohia au fost arhipline. Peste 1.000 de credincioşi au urcat la mănăstire pentru a lua lumina sfîntă a Învierii. În "Grădina Maicii Domnului", monahii mănăstirii, în frunte cu protosinghelul Macarie Motogna, au transmis credincioşilor veniţi din întreaga ţară a Lăpuşului vestea mare a Învierii Mîntuitorului. Credincioşii au asistat cu evlavie la întreaga slujbă de Înviere, îndurînd un frig pătrunzător. Totul pentru a putea lua acasă "pasca de Paşte" sfinţită de monahii mănăstirii.

ISTORIC. Aşezată într-un cadru pitoresc, pe coama unui deal, în mijlocul unei păduri de fag şi de stejar, Mănăstirea Rohia constituie locul privilegiat al căutătorilor de linişte şi de reconfortare sufletească, al iubitorilor de frumos artistic şi natural. Începuturile mănăstirii sînt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei – Rohia, deal pe care se găseşte aşezată mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuţa, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vîrsta de numai 10 anişori. Această fetiţă s-a făcut un binevestitor al voii Domnului, căci nopţi de-a rîndul copila îi apărea în vis tatălui ei, rugîndu-l să construiască o casă Maicii Domnului în Dealul Viei din hotarul Rohiei. Sprijinit de consătenii săi, părintele hotărăşte ridicarea Sfintei Mănăstiri într-o poiană numită "la stejarul lui Pintea", unde, potrivit obiceiului, a fost înfiptă o cruce. Peste cîteva zile însă crucea pe care localnicii o aşezaseră în poiană nu mai era la locul ei, ci se afla în altă parte, tocmai pe pintenul dealului, pe o stîncă. Bănuind că o mînă răuvoitoare a săvîrşit această mutare, crucea a fost adusă şi aşezată la locul ei, iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara tîrziu, cînd a început să ningă, credinciosul s-a întors acasă. A doua zi de dimineaţă, cînd a ajuns acolo, deşi nu era nici o urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei, ci a fost din nou găsită pe locul unde se află actuala biserică. Cu toţii au considerat că acesta nu poate fi decît un semn prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri.

• Vasile Dale

Secretul...

Dacă în alte zone ale ţării carnea de miel ocupă un loc de cinste pe mese, în Maramureş se mănîncă în special preparate din porc. Toate sînt făcute de femei, acasă, în Sîmbăta Mare. Tot atunci, potrivit unui obicei străvechi, văduvele trebuie să coacă pasca. Aceasta înlocuieşte pîinea în ziua de Paşte. "Reţeta nu v-o putem spune. O ştim doar noi, văduvele. În noaptea de Înviere o ducem la mănăstire, pentru a fi sfinţită", povesteşte Gafia Ilieş, văduvă. De lîngă pască, de pe masa maramureşenilor nu lipsesc nici alte bunătăţi specifice locului. "Am pregătit şold de porc fiert, cîrnat fiert de porc, brînzoici, cozonac cu nucă, miel şi, bineînţeles, ouă roşii. Şoldul de porc îl avem de la Crăciun. El a fost pus la saramură şi apoi la fum. Se mănîncă numai în ziua de Paşte. De cîţiva ani pregătim şi miel, dar acesta este mîncat în special de turiştii veniţi la noi în sat", spune lelea Gafia.