Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu tot renumele de „prinţ alpinist”, Alexandru Bibescu a fost un timid. O dovedesc poeziile şi notele sale de călătorie, încărcate de o emoţie puţin obişnuită, astăzi, la mai mult de 100 de ani de la moarte.
Alexandru, fiul mezin al prinţului Gheorghe Dimitrie Bibescu, s-a născut în 1841 la Bucureşti. A fost deputat şi ministru.
Căsătorit cu Elena Kostaki Epureanu, figură marcantă a muzicii, Alexandru a lăsat prea puţine amintiri din epoca franceză. Printre cele mai valoroase ne par azi notele de călătorie adunate într-un volum publicat în 1888 la Grenoble: „Delphiniana”. Notele – în fapt, câteva scrisori literare adresate lui Xavier Drevet, directorul ziarului Le Dauphiné, acoperă perioada 1875-1887, când prinţul îşi petrecea verile la Uriel les Bains, minuscula staţiune balneo din apropiere de Grenoble. În anii aceia, la noi, Eminescu citea, în cenaclu, Luceafarul, iar regele Carol I începea construcţia Castelului Peleş. Pentru zveltul şi romanticul prinţ român hrănit cu poezie la şcoala lui Lamartine, călătoriile aveau să devină o nobilă ocupaţie; zona de explorare predilectă era chiar Dauphiné, provincie din sud-estul Franţei care a aparţinut, în istorie, fiilor moştenitori ai tronului: „Delfinii”.
Pe de o parte, însemnările de călătorie ale prinţului Alexandru Bibescu seamănă izbitor cu literatura turistică de astăzi. Găsim informaţii abundente despre traseele montane, despre cazare şi masă, despre mijloacele de transport. Sunt multe sugestii adresate Societăţii Turiştilor din Dauphiné de a sprijini construirea unor poduri şi parapete acolo unde călătorul simte nevoia, dar şi îndemnuri către autorităţi să ajute material dezvoltarea turismului în zonă prin investiţii pe termen lung. E frumos pasajul în care spune că el, un străin, încearcă să facă ceva bun pentru Franţa, angajându-se personal la o cotizaţie de sprijin pe viaţă. Prinţul n-a trăit prea mulţi ani, dar a sorbit cu nesaţ picăturile de apă vie. Dacă e adevărat ce ne spune în cartea sa de călătorii, muntele i-a oferit cele mai multe satisfacţii. „Trebuie, scria el, să învăţăm să iubim muntele, aşa cum iubim arta; să-l iubim pentru el însuşi, nu pentru rezultatul nesigur al unei panorame ce parcă ochiul sufletului o străpunge; trebuie iubit pentru aerul pe care îl respirăm, pentru forţele pe care ni le dă, pentru sentimentul de infinit pe care ni-l inoculează...”
Pe de altă parte, e de invidiat uşurinţa cu care compune metafore pe care le aşază nu doar în câte un sonet, la început de capitol, ci în majoritatea descrierilor pasionale ale Alpilor Francezi bătuţi cu piciorul. Ici-colo, compune momente picante cu urşi şi lupi, cu supa cabanierului, cu brânza şi cafeaua călătorului în dimineaţa ascensiunii. Frumoase elogii aduce ghizilor şi stării lor morale impresionante: „Bayle e preotul-turist în chintesenţa sa. Laconic, cu nerv, el e piciorul de căprioară mişcat de curajul unui Titan, căci a escaladat vârfuri mai înalte ca Olimpul şi n-a fost lovit de fulgere. Împreună cu el, nu vedem decât lumina,
n-auzim decât liniştea. Acest calm, care, uneori, este o uşă deschisă către lumea lucrurilor fără început şi sfârşit...”. Prinţul încearcă să-i înţeleagă pe aceşti oameni care se izolează o viaţă în munte, renunţând de bunăvoie la cărţi, la confort, la eul propriu... „Cum să te arunci într-o gaură şi să trăieşti acolo sufocat? Căci altfel ce-ai putea face? Să te sinucizi – dacă eşti poet – ori să te resemnezi, dacă înveţi să faci asta, întorcându-te la Evanghelie.”
La prinţul Bibescu se simte nu doar frisonul turistului: „Am urcat!”; mai e şi frisonul orgoliului: „Am să urc!”. Nu e doar apel la forţa fizică, la muşchi; e şi vibraţie a unei fibre misterioase a fiinţei, nevoie, oarecum budistă, de a se amesteca în acest praf de aur, de a se identifica cu această lumină paradiziacă sau nevoie creştină de a visa la „dincolo”. Prinţul se plimbă de la Grenoble la Gap cu trenul, face ocolul lacului Paladru cu docarul, admiră Cascada Oursière de la fereastra cabanei şi încearcă să-i convingă pe reumatici că pot face şi ei turism. Mai apar, din când în când, zei şi muritori din mitologia romană, miri şi mirese, constructori ai antichităţii cărora le-a lipsit doar praful de puşcă pentru ca să-i devanseze pe moderni şi chiar împăratul Napoleon, întorcându-se din Insula Elba. Căci, pentru prinţul alpinist, de la muntele de piatră la muntele uman distanţa e cea dintre două pitoane. „Unii văd în escaladă o gimnastică. Alţii, o consolare. Celui care n-a crescut pe gheţar îi rămâne bradul; cel care n-are munte are plante şi animale şi poate deveni vânător sau botanist; dar pentru cel care nu are nici munte, nici plante, rămâne omul, uimitor spectacol şi perpetuu subiect de studiu.”
Citește pe Antena3.ro
