Călătoriile de afaceri, utilul și plăcutul

Dragii mei, eu călătoresc mult căutând marfă, în toată lumea, pentru negustoria mea. Și căutând și piață de desfacere pentru mărfurile mele. Așa că astăzi o să vă povestesc ce înseamnă să dotezi calea ferată de călători, la începutul anilor 2000, cu tot ce înseamnă vagoane de dormit, cușete, vagoane restaurant, automotoare, vagoane de mare viteză și multe altele. 

Era vremea când birocrația nu sufocase achizițiile în folosul călătorilor și când unii funcționari nu erau disperați să stea ore întregi pe Facebook, pe Instagram și WhatsApp. Selecția de oferte nu însemna că venea unul cu niște poze (cum se licitează astăzi) și gata, se cumpără marfa. Însemna ca stafful tehnic de la CFR  se urca cu mine în avion sau în tren, și călătoream în Germania, Elveția, Olanda, Austria și căutam marfa. De ce nu mergeau singuri (așa cum a întrebat un inspector cu capul pătrat)? Pentru că marfa era folosită. Trebuia adusă la fabricile din România, recondiționată, modernizată și făcută ca nouă, la un preț convenabil pentru toată lumea. 

Cel care investea în avans milioane de dolari își asuma și riscurile. Așa se face treaba peste tot în lume. Acum se știe asta pentru că oamenii sunt umblați prin țări străine. De fapt umbla și o poantă pe vremea aia. Un pasager a cerut un bilet la vagon de dormit până undeva în nordul țării… „dar la vagon nemțesc”, a insistat el. De ce? Pentru că cele vechi din dotare erau pe cărbuni, mirosea în cușete ca naiba și umpleau gările de fum. Am scris atunci un articol - „Mine de aur abandonate pe teritoriul fostului RDG”. Aceste vagoane merg și în ziua de azi și sunt foarte bune. 

Dar să trec la călătoriile de afaceri. Cu ordinul ministrului în buzunar, directorul CFR, adjunctul tehnic, un inginer de la vagoane și directorul fabricii reparatoare, împreună cu mine, mergeam în „parcurile reci” ale marilor companii de transport feroviar din țările industrializate ale Europei. Inspectau până la ultimul șurub, puneau zeci de întrebări, după care alegeau. Eu urma să rezolv treaba comercială și să dau banii pe răspunderea mea. Sigur că mai găseam în timpul recondiționării la fabrică și probleme. Plăteam și se rezolvau. Apoi le modernizam cu tot ce a apărut, la zi. De la dușuri la vagoanele de dormit, până la vagoane-discotecă pentru tineri și rasteluri pentru biciclete în vagoanele de scurt parcurs. 

Era perioada nostalgică a CFR-ului. Când ceferistul era ceferist și se mândrea cu asta. Să fii ceferist era mare lucru. Și încă este mare lucru. Doar că sunt și ei în vârtejul numirii directorilor pe criterii politice, cu ochii după combinații și favoritisme, iar unii mai mici în grad, cum vă spuneam, călare zilnic pe Facebook. Noroc că în calea ferată de călători cei mai mulți sunt ceferiști, nu funcționari puși pe interes. Oameni serioși, care știu tot ce mișcă în Europa și în lume. Meseriași pe partea lor. Zilele trecute mă uitam pe pozele din călătoriile noastre de afaceri împreună cu câțiva lucrători din branșă, autentici. Am auzit acele cuvinte care îmi strâng mereu sufletul „ce vremuri!”. Oare de ce? Aștept să-mi scrieți voi, dragii mei cititori cu Jurnalul sub braț, oare de ce. Jurnalul, ziarul de sub brațul dumneavoastră, este o fereastră larg deschisă către opiniile voastre. Dragii mei, pe vinerea viitoare, cu Jurnalul sub brat! Doamne ajută, să ne găsim în pace și cu sănătate!