Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Scriu aceste rânduri pentru aceia care trăiesc sau vor trăi o poveste asemănătoare. Pentru a nu înceta niciodată să spere. Pentru a şti că SE POATE.
Scriu aceste rânduri pentru aceia care trăiesc sau vor trăi o poveste asemănătoare. Pentru a nu înceta niciodată să spere. Pentru a şti că SE POATE.
O cheamă Babi, după ce mulţi ani a chemat-o Bebe. O cheamă Ochişor, Obrăjor. Dena, Deniucă, Denisoacă, Dena-balena. Grasa, Cârnat, Caltaboş. Căcă. Apoi Suricata, Şobi, Liliacu’, Bestie cu cioc. Ciocobarză. Bazbuzucă. Mândruţă. Opăţică.
În a treia zi de Crăciun, mama a găsit-o căzută lângă pat. Am bănuit că a încercat să sară şi picioarele de “babă” de 15 ani şi jumătate nu au mai ţinut-o “ca în tinereţe”. La cabinet! Nu merge radiograful, dar e inflamată, e clar, pe toată lungimea coloanei. “Facem antiinflamatoare timp de zece zile.” În cea de-a doua, începe să se clatine. Să intre în mobilă. Doctorul Harbuz, plecat din ţară, înţelege prin telefon că nu e coloana. “Vă duceţi acum la Ilioara! L-am rugat pe doctorul Lescai să nu iasă din tură.”
AVC. Străbatem Bucureştiul în reproşuri că nu l-am sunat de prima dată. Radiografie, ecografie, analize de sânge în care Babi nu e Bestia cu cioc, nu muşcă pe nimeni. E moale. Dar conştientă. Accident vascular cerebral. Lescai: “Dacă nu sperăm, nu obţinem nimic”. Dacă nu aş fi paralizată şi eu, aş ridica sprânceana la banalul enunţ. Care se va dovedi expresia echilibrului – venit din experienţă, voinţă şi dragoste – a acestui tânăr.
PICĂTURA. Perfuzii. Lente. Două perechi de ochi hipnotizaţi de o picătură. Ore în şir. Nenumărate injecţii. Pe care le simţim şi eu, şi Nuny în amorţeala braţelor care stau, cu rândul, sub capul Denei şi a picioarelor intrate în podea. Buze lipite de ochişor, ca să simtă că trebuie să... Răsuflări pe lăbuţe, ca să le mai încălzească. “Tremură rău!” “De la perfuzie.” Acasă. Ţinută de picioare şi de stern, cade în cap în castronul cu apă. Dormim pe jos, cu ea. Dimineaţa, la clinică. Seara, acasă. Pe 30 începe să nu mai facă pipi. Pe 30 noaptea, vomă cu sânge. Dr Harbuz, dr Lescai răspund la telefon şi în creierii nopţii. Ilioara. Injecţii, perfuzii. “Doamne, nu vreau să moară, dar nici să se chinuiască.” În nici un caz nu pot să iau eu decizia de a... Unde o duc, în caz că...? Cimitirul ăla... Suntem între Crăciun şi Revelion... “Spune-i lui Alice să nu vină, că nu moare, înţelegi?!” Plâns. Pe rând, afară. Să nu ne vadă. 31 decembrie, ora 18:00, plecat. 20:00 întors. Vomă cu sânge. Revelion aproape în trafic. Acasă – un copil de nouă luni şi o bunică. La el acasă, un iubit supărat. Trei ore de somn şi înapoi la Ilioara. Şi 1 şi 2, 3, 4, 5 ianuarie. Ştim toate gărzile, toţi medicii, toţi pacienţii. Suntem aproape decor. Venirea pipiului, sărbătorită ca o naştere. Statul cât de cât pe picioare, primit cu lacrimi. Alergatul cu râs reţinut de îngrijorare. Ureea măsurată zilnic, apoi, o zi da, una nu, apoi săptămânal. Acum, la două săptămâni.
Dacă mă duceam cu un bătrân de 80 de ani, cu AVC, în spitalele din România, mi-l dădeau să moară acasă. Lescai: “A vrut şi ea, a vrut Dumnezeu. Oricând poate fi şi invers...”. Eroul Lescai. Bunul copil Lescai... Înţeleptul Lescai, pe care l-am putut observa în atâtea săptămâni fiind la fel cu săracul şi bogatul, cu calmul şi cu istericul, pentru că nu acela era pacientul, ci doar “aparţinătorul”.
