Strigăt în pustiu: Mai avem nevoie de chimişti?

Un mastodont al industriei socialiste a fost Combinatul Chimic din Arad (C.I. Ch. Arad). I-au pus piatra de temelie în 1972, fiind inaugurat peste cinci ani în prezenţa secretarului ge­neral şi a primei chimiste a ţării. Prin modernizarea industriei atunci se înţelegea dezvoltarea unor ramuri noi precum chimia, mecanica fină, electrotehnica. În 1989, cei 2.000 de angajaţi ai C.I. Ch. Arad realizau 7% din valoarea producţiei judeţului şi exportau îngrăşăminte complexe în 30 de state.

"Dezvăluiri" ale presei libere locale au fost şi criticile la adresa platformei chimice: consuma o cantitate enormă energie în detrimentul nevoilor oraşului şi polua împrejurimile până-ntr-atât că... nu se făceau castraveţii!  Bun de trecut, aşadar, la categoria "mormanului de fiare vechi". În virtutea "efectului Pygmalion", bine cunoscut psiho-pedagogilor, vorba de duh a primului-ministru Petre Roman şi-a dove­dit, în timp, valoarea de predicţie. După doar câţiva ani, investiţia arădeană, făcută cu enorme costuri financiare şi umane naţionale, s-a transformat într-o fantomă schele­tică a trecutului.

În toamna lui 1990, în ziarul ară­dean Adevărul, ing. Mihai Buşa, şeful instalaţiei uree a C.I. Ch. Arad, a pu­blicat însă un drept la replică la articolele demolatoare apărute despre combinat. Un semnal de alarmă, în fapt, despre viitorul economiei româneşti neluat însă atunci deloc în seamă. Chimistul demonta astfel falsele raţionamente lansate de aceia care pledau pentru închiderea combinatului şi implicit pentru distrugerea industriei româ­neşti:
"1. Lipsa de gaz metan pentru încălzirea oraşului. În iarna care a trecut C.I. Ch. Arad a fost oprit atunci când presiunea gazului metan pe magistrală era între 12-14 atmosfere, şi temperatura din casele noastre nu a fost cu nimic mai mare decât în alte ierni de glorie, pentru că ni­meni nu a avut curajul să recunoască trista realitate că încălzirea oraşului nu se face cu gaz metan, ci cu cărbune şi motorină (materiale deficitare şi deficitare au rămas şi la un an după Revoluţie) şi cu gaz metan, numai ca agent de amorsare a arderilor.

2. Poluarea pronunţată cu tot felul de explicaţii (...). Dar nimeni nu şi-a pus problema cu ce materiale se poate reduce poluarea, când ani de zile proiectele de reducere a poluării zac în sertare şi nici anul acesta nu s-au găsit bani pentru ele.

3. Nerentabilitatea întreprinderii. In­teresant este că pe vremea odiosu­lui şi sinistrei a adus sute de mili­oane de dolari fără ca vreunul să fie investit pentru aducerea la zi a tehnologiilor acestui combinat, în timp ce muncitorii care lucrau aici erau ţinuţi cu forţa în întreprindere pe un salariu de mizerie graţie unui mecanism economico-financiar ticălos".

De remarcat, după 20 de ani, şi lipsa de interes a intelectualilor mi­li­tan­ţi pentru reconversie profesio­na­lă, faliment, şomaj şi alte transformări prefigurate în societatea românească. "Şi acum, în prag de iarnă, aceşti oropsiţi ai sorţii vor fi aruncaţi în drum, fără nici o speranţă (pentru că peste tot au loc reduceri de personal) şi fără nici o altă întreprindere de profil pe o rază de 300 km, semnala chimistul arădean referindu-se la angajaţii combinatului. Ce le rămâne de făcut acestor oameni? Cum va fi absorbită această forţă de muncă în judeţ? Oferte de redresare econo­mică nu prea au apărut şi fără un aport extern nici nu se întrevăd. Am făcut oferte de utilizare în străinătate a acestei forţe de muncă îndelung ca­lificate (pentru un operator trebuie cinci-şase ani pentru a atinge profesionalismul), dar birocraţia de la Romconsult a pus în sertar cererile acestor oameni şi acolo zac uitate. Şi s-ar fi putut aduce valută cinstit câştigată atât pentru ţară, cât şi pentru buzunarele proprii. (...) Să ne mai întrebăm de ce pleacă românii cu sutele de mii din România?"

Din rău în mai rău: valurile ulterioare de disponibilizaţi i-au consi­derat norocoşi pe cei obligaţi de fa­­limentele timpurii să-şi încerce devreme norocul în străinătate.