"Fă ordine în Patul lui Procust şi nu fă ordine în paturile din casa mea!"

Avea 82 de ani, dar purta vârsta cu spatele drept, cu pieptul bombat ca un ofiţer din regimentul de gardă. Iar sufletul nu-l părăsise nici­o­dată, sufletul îi rămăsese mereu la punctul de fierbere. În fiecare dimineaţă parcă anunţând ora exactă precum cucul ciripind din ceasul de perete, mă suna la telefon la 10 dimineaţa:

"Frate Florine, fă o fap­tă de om bun şi azi, aşa că vino şi mă ia cu ma­şi­na să mă duci la redacţie. Înţelege-mă că, da­că în fiecare zi eu nu simt în nări mirosul de hâr­tie de ziar şi tuşul literelor, mor. Înţelegi că, dacă nu sunt la ziar zilnic, am să mor până pe înse­rat?". Şi avea 82 de ani. Leon Kalustian. Marele ziarist şi scriitorul de succes condusese cotidiene mari între cele două războaie, se învârtea fiind anturat şi alintat în cele mai înalte cercuri de bogătaşi, de miniştri, de politicieni, de scriitori, de pictori.

Îl aduceam la revista Flacăra zilnic şi scria editorialul care ne uimea mereu prin talent, clocot, tinereţe a verbului, ancorare în ceasurile moderne. Îl băgase la puşcărie Carol al II-lea pentru articolele temerare în care îl stropea cu fraze incriminatoare şi corozive până la os. De fapt, mai târziu a scos şi o carte de succes despre camarila regală. Au venit la putere co­muniştii, l-a înhăţat Securitatea şi l-a trimis şi regimul Dej la Ca­nal.

Leon Kalustian era o mână de om, sub­ţi­re, dar sprinten ca ar­gintul viu. La Canal, de­ţi­nu­ţii trebuiau să sape o cantitate de pă­mânt pentru a-şi primi ciorba chioară şi codrul de pâine precum clisa de pe drumurile în­no­ro­ia­te. Nu mai putea căra pământul cu braţele şi-şi legase marele ziarist de gât cu nişte sfori un capac de ladă pe care punea pământul săpat şi căra astfel cu grumazul. "Du-mă la redacţie, că, dacă în fiecare zi nu am în nări mirosul de hârtie de ziar şi tuşul articolelor, voi muri."

În timp ce aveam privilegiul de a juca rolul şoferului pentru un strălucitor condei, îmi povestea întâmplări tulburătoare din lumea României trecute. "Într-o vară l-am invitat pentru o săp­tă­­mână pe Cezar Petrescu să stea cu mine într-o casă mică pe care o aveam la Eforie. A doua zi, primesc un telefon de la Camil Petrescu care-mi face reproşul cum că de ce l-am adus la mine în vacanţă pe marele lui rival şi duşman, pe Cezar Petrescu.

Eram prieten cu amândoi scriitorii. Ambii mari scriitori. Mi-a sărit ţan­­dăra şi l-am repezit pe Camil Petrescu: «Camile, fă tu ordine în Patul lui Procust şi nu fă ordine în paturile din casa mea!»". Râde, scoţând această amintire din superba ladă de zestre cu po­vestiri frumoase ale României trecute. Camil Petrescu, intelectual complicat aşa cum îi sunt eroii, nu-l suporta pe Cezar Petrescu, care scria cărţi de mare succes comercial, de succes imediat.

După ce-şi termina editorialul zilnic, care era o bijuterie de zia­ristică, Leon Kalustianapărea iar în uşa biroului meu de la Fla­că­ra: "Frate Florine, nu mă înjura, dar mai pune mâna pe volan şi du-mă la Elvirica, că mi-a gătit peşte la tavă!". Elvirica era ma­rea actriţă Elvira Godeanu, femeie superbă şi cea mai valoroasă in­ter­pretă a Joiţicăi, din "Scrisoarea pierdută".

Îi lăsam pe cei doi făcători de viaţă românească şi reveneam la Flacăra. Nu apucam să-mi scriu decât o pagină din articol şi suna iarăşi telefonul. De astă dată era Elvirica: "Florinelul meu, te rog, vino şi ia-l pe Leon ca să-l duci acasă. A mâncat peştele. A adormit şi sfo­răie de mă scoate din minţi". Totul era o încântare cu doi români celebri despre care voi istorisi întâmplări de farmec şi în articolul următor.