"Mi-e dor de voi când încă n-am plecat"

Scânteietoare personalitatea marelui ziarist şi scriitor, conducător de ziare între cele două războaie, fascinantul Leon Kalustian. L-a băgat la puşcărie Carol al II-lea pentru articole neiertătoare la adresa lui şi a camarilei regale ce o pusese în mişcare.

Nu s-au lăsat mai prejos nici comuniştii şi l-au trimis la Canal ca deţinut politic, unde pentru a-şi obţine blidul cu ciorbă chioară trebuia să care pământul aşezat pe un capac de ladă cu grumazul, fiindcă mâinile nu-l mai ajutau. Tulburătoare erau întâlnirile zilnice cu el chemându-mă să-l aduc cu maşina la redacţia revistei Flacăra: "Frate Florine, dacă nu simt zilnic în nări mirosul de hârtie de ziar şi de tuş tipografic, mor". Avea 82 de ani şi o vervă uluitoare. Scria cu har, scria la punctul de fierbere şi în fiecare zi ne minunam de editorialul ieşit din condeiul său. La prânz îl invita la masă o altă mare figură a României, frumoasa actriţă Elvira Godeanu, cea care a reuşit cea mai spectaculoasă Joiţică din "Scrisoarea pierdută". Când îl duceam pe Leon Kalustian să mănânce saramură de peşte pregătită de Elvirica, marea actriţă îmi ipovestea: "Nu puteam s-o sufăr pe Joiţica, mi-era teribil de antipatică. Dar în fiecare zi mă bătea la cap Sică Alexandrescu, considerând că sunt potrivită pentru rol. Mă mustra marele regizor: «Poţi să o înjuri acasă pe Joiţica, să scuipi şi un portret de-al ei, dar să te sui pe scenă jucând-o pe Joiţica, fiindcă vei intra în istoria teatrului»".

A plăcut-o şi chiar a iubit-o clocotitor pe Elvira Godeanu despotul Gheorghiu-Dej. Dar marea actriţă l-a refuzat când a cerut-o de nevastă. Dintre povestirile savuroase auzite din gura acestui personaj important al vieţii româneşti dintre războaie şi nu numai, una se referea la faptul că Arghezi, care avea destule hachiţe în felul de a fi, nu suporta să nu fie liber de întruniri ale scriitorimii şi, nefiind primă vedetă la Capşa, organizase întâlniri nu la cafenea, ci la cofetărie, la Nestor, acolo unde prezida o altă aripă a Boemei.

La felul lui deştept, aerisit, scânteietor, Leon Kaustian nu putea să-l agreeze pe Ceauşescu. Nu-l suferea şi spunea că pedeapsa dictatorului ar trebui să fie legarea lui timp de două zile în Piaţa Romană, astfel încât să-l înjure şi să-l scuipe lumea. Nici o altă pedeapsă dură nu i-ar fi hărăzit marele ziarist Kalustian atoateştiutorului tiranic. Dar cum e viaţa stranie, cu doar o lună înainte de Revoluţia din 1989, renumitul ziarist Kalustian a avut o cădere a organismului, o resemnare în faţa morţii pe care o simţea. Se întâmplă adesea ca un om cu vârstă înaintată să simtă că nu mai are untdelemn în candelă, în candela vieţii, şi să resimtă stingerea flăcării de viaţă. Leon Kalustian căzuse în mrejele unei indiferenţe totale. La sfârşit de decembrie l-am vizitat şi i-am spus că Ceauşescu nu mai exista. Kalustian, care era vehement împotriva obtuzităţii lui Ceauşescu, nici măcar n-a tresărit. Fâlfâitul morţii lui ucisese mai întâi participarea sufletească şi cea mintală, cele care îi clocotiseră în tot lungul vieţii.