O zi cu fanfară sau o zi cu doliu?

Aproape nici nu ştii cum să zici măcar un sâmbure de adevăr despre ziua de 23  August 1944. A fost sărbătorită ca zi naţională "a eliberării ţării de sub jugul fascist", când curgeau coloane uriaşe de oameni la defilare şi cânta fanfara. Dar nu cumva 23 August 1944 e şi un prilej de doliu pentru poporul nostru? În acele zile, când s-au întors armele împotriva nemţilor prin alierea cu ruşii, americanii şi englezii, n-au fost semnate actele de armistiţiu cu aceştia zile întregi, până în început de septembrie.  În acele zile, armata română primise ordin să depună armele în faţa ruşilor, dar, neexistând acte semnate, ruşii au luat prizonieri 170.000 de soldaţi români trimişi în lagărele din Siberia, la minele de cărbuni din Ucraina, de unde nu s-au mai întors cu sutele de mii. Ştiţi ce înseamnă 170.000 de prizonieri români capturaţi fără opoziţie în cele câteva zile de după 23 August, 170.000 înseamnă de şapte ori plin Stadionul Steaua. Şi apoi, o cruntă nedreptate a lovit iarăşi România, căreia nu i s-a recunoscut statutul de ţară luptând alături de învingători şi a fost considerată, cu toată întoarcerea armelor, ca o naţiune înfrântă. România a trebuit să dea despăgubiri de război Rusiei, care au fost luate cu japca de trei-patru ori faţă de valoarea stabilită. Am fost jecmăniţi de uraniul din Apuseni, de aur, de ţiţei, de grâne prin firmele ruseşti numite Sovromuri. S-a uitat în mod ticălos că, prin întoarcerea armelor împotriva nemţilor, România a scurtat pe puţin cu şase luni războiul. Deci a salvat de la moarte sute de mii de vieţi şi a evitat pârjolirea încă lungă perioadă a Europei.  Hitleriştii intenţionau să reziste pe arcul Munţilor Carpaţi, ţinând frontul pe loc, iar în acest răgaz să-şi pună la punct armele atomice. România a spulberat această intenţie a nemţilor de a prelungi războiul şi eventual de a schimba balanţa învingătorului. Dar iată şi cum au fost mutilate destine româneşti, din cauza acestei istorii ingrate. La Spitalul Fundeni lucra cu dăruire un chirurg, doctorul Florea Panait. I se spunea "Bădia". Îl preţuia şi uriaşul profesor de chirurgie şi întemeietor de şcoală, profesorul de chirurgie Setlacek. Când erau cazuri foarte grele, marele chirurg Setlacek îi spunea modestului doctor Florea Panait: "Bădie, du-te la bolnavul din salonul de pe dreapta culoarului, pune-i şi tu diagnosticul şi zi-mi părerea ta despre viitoarea operaţie". Îi cerea părerea un colos al chirurgiei româneşti, marele profesor Setlacek. Opera şi stătea la căpătâiul bolnavilor dr Florea Panait până pe înserat. Povesteşte cunoscutul chirurg de plămâni, prof. Teodor Horvat, că într-o zi de 25 august l-a întâlnit în vestiar pe dr Florea Panait grăbindu-se să se dezechipeze de hainele de chirurgie şi să părăsească spitalul pe la ora 14:00. Neobişnuit cu plecarea atât de grăbită a chirurgului Florea Panait, dr Horvat l-a întrebat pe "Bădia" de ce l-a apucat zorul în orele prânzului. Cu glas molcom, chirurgul Florea Panait i-a răspuns: "E 25 august şi nu vreau să mă prindă ora trei fără un sfert în spital, vreau să fiu acasă la trei fără un sfert, şi asta fiindcă la 25 august 1944, la ora trei fără un sfert, m-au luat prizonier ruşii şi m-au trimis în Siberia. În anii de lagăr am rezistat gândindu-mă că poate voi ajunge din nou acasă, şi vreau ca totdeauna la 25 august, la ora trei fără un sfert, să fiu acasă". Tulburătoare vorbe ale unui român de valoare şi de caracter, izbit nedrept de hachiţele istoriei, care l-au aruncat în zilele de după 23 August 1944 în imensitatea îngheţată a Siberiei, unde au murit sute de mii de prizonieri români.  Alte destine româneşti ciobite de ziua acelui august 1944 în articolele următoare. Este oare ziua de 23 August o zi cu fanfară sau o zi cu doliu?