Până să ne dumirim, cântul popular ne-a ştampilat destinul

Fără să ne dăm seama, cântecul popular e o bucăţică din celula noastră. De lungă vreme cântul popular ne-a ştampilat gena. Ecoul lui s-a însămânţat rodnic în noi de la bunii şi străbunii, de la neamurile noastre de demult care toate cândva s-au mai recent au coborât de undeva din satul românesc.

Şi în satul românesc cântul popular era ca ciripitul vrăbiilor. A intrat în noi, şi atunci când ne e sufletul bucurat foarte sau curg lacrimi din inima noastră fără să le vrem parcă am vrea să auzim melodia populară.

Cântul popular înseamnă locul natal. E zicerea locului natal. Ştiinţa a demonstrat că în gena fiecăruia este adânc întipărită toată ambianţa unde am răsărit la viaţă. Că de la bunii şi străbunii noştri am moştenit aerul locului de baştină, apa izvorului locului natal, iarba care a crescut pe pământul tău şi pe care a păscut-o văcuţa devenită mai apoi hrana noastră.

Ştiinţa mondială a cercetat şi a prezentat date concrete că metabolismul omului e format, e croit de sute de ani să lucreze cu elementele locului unde a răsărit la viaţă. Şi folclorul fără să ne dăm seama a fost alături de izvor, de aer, de nori, de păşune, de cucurigul cocoşului fiinţă din fiinţa noastră.

Nu degeaba se petrec scene emoţionante. Români duşi de valurile soartei la mii de kilometri de ţară nu mai ştiu de ei de atâta fericire când vine un artist din ţară pe care îl imploră să cânte muzică populară. Aşa li se mai ostoieşte dorul de acasă şi se înşiră lacrimile pe obrajii lor.

Dar nu numai cei de departe ci şi inteletctualii pretenţioşi din înalta societate, cei care frecventează concertele de la Ateneu ni s-au destăinuit că atunci când au adunat în jurul mesei rudele, prietenii, pe cei dragi simt nevoia ca alături de farfuria cu mămăliguţă şi sarmale şi de ciorba de potroace să audă cântec folcloric. E îmbucurător şi că tineretul vibrează încă la auzul cântului popular.

Reuniunile studenţeşti, şcolile politice, onomasticile tinerilor, la ceas de încheiere, când entuziasmul a atins punctul de fierbere, ei bine atunci se înlănţuie hore, sârbe jucate de clocotul tinerilor. Cântul popular nu numai cu dulceaţa melodiei ci şi cu drăgăleşenia versurilor l-a însoţit pe român bucurându-se cu el laolaltă şi lăsându-se cântat în momente de fericire, l-a însoţit şi când ofta şi era dureros momentul mângâindu-i jalea şi amarul.

Până una-alta cântul poular e o bogăţie din lada de zestre a neamului românesc. Din lada de zestre care nu îmbătrâneşte niciodată. Tulburătoare cuvintele marelui artist care a dus fala României în lume, Gheorghe Zamfir. "Pe cerul omenirii s-au întâlnit două fenomene cosmice Doina şi naiul".

Cine poate uita furtuna de sentimente şi fierberea de vigoare din "Cine iubeşte şi lasă" şi "Ciuleandra", bijuterii de artă răsărite din sufletul şi buzele Mariei Tănase. Maria Tănase, inegalabila Maria Tănase cea care ştia să cânte dumnezeieşte, să şi suduie cu câte o înjurătură zdravănă românească dar ştia mereu să-şi dăruiască bunătatea. Avea un birjar bătrân cu o trăsură cam şontoroagă, şi un cal cu pielea jerpelită.

Era slujitorul credincios al Mariei ce o aştepta în crivăţ sau în ploaie ca să o ducă din cârciumioară în cârciumioară în Colentina unde Maria cânta.

Într-o seară se zbenguiau fulgii şi Maria Tănase l-a întrebat pe Costică birjarul de ce e posmorât. "N-am bani să-mi iau lemne de încălzit", a oftat cu vorbe tuşite bietul birjar. Şi-a băgat mâna în poşetă Maria şi a scos un ghemotoc de bancnote dându-i-le pentru lemnul de foc birjarului.

S-a dat jos din birjă Maria, dar din uşa cârciumioarei unde trebuia să cânte s-a întors şi l-a strigat pe birjar: "Moşule, vino încoace, că m-au plăti astă-seară cârciumarii. Ia toţi banii moşule şi nu mai fi trist".