Trainicul reazem care este patul în care ne-am născut şi strada cu floare de tei

A reamenajat casa părintească. Şi a păstrat toate lucrurile venite de la bunici şi de la părinţi la locul lor. Cel mai de preţ din casă este un pat. "E patul în care m-am născut. Din vârful ăsta de munte mama nu s-a putut duce la maternitate, şi m-a născut acasă, în camera ei. Am răsărit spre viaţă în patul ăsta, care e parte din inima mea. Am simţit nevoia de a rearanja casa bătrânească. E pe undeva semnul de trăinicie al vieţii mele. Fără rădăcini, ne înconvoaie şi ne risipesc vânturile."

Aşa povesteşte Nicolae Furdui Iancu, atât de iubitul cântăreţ de muzică populară, cel care ne pune sufletele în tremur sensibil când dă glas inegalabilului cântec "Nu uita că eşti român/ Nu uita că eşti român/ Că la biserica din sat/ Popa Ioan te-a botezat/ Şi lelea Stanca te-a ţinut un an la sân/ Nu uita că eşti român/ Nu uita că eşti român/ Că tatăl tău a fost cioban/ Bunicul tău a fost Traian/ Şi în ţara asta te-ai născut/ Să fii stăpân".

Mult îşi iubeşte comuna sa Nicolae Furdui Iancu, moţul majestuos, bărbat falnic cu glas cuprinzător şi adâncă simţire omenească. Draga lui comună Poiana Sohodorului, mai munte de crâmpei în miez de Munţi Apuseni.

"Am vrut să şi construiesc ceva care să producă în comuna mea. Am ridicat o fermă cu 150 de capre şi la fiecare sfârşit de săptămână plec din Alba-Iulia, mă opresc la mama, la Abrud, mă sui în Dacia mea ce ţine la tăvăleală şi iau pantele în piept spre Poiana Sohodorului. Unii zic că e o reîncărcare a bateriilor. Aşa este. Dar eu simt că mi se umple sufletul când stau două zile undeva sus, în comuna din preajma Arieşului."

Nicolae Furdui Iancu s-a gândit să îi strângă periodic pe toţi fiii de nădejde ai satului care i-au dus cinstit numele în colţurile de Românie, organizând Ziua fiilor satului. La începutul acestei întâlniri de suflet şi de conştiinţă, drumul încă nu era ca lumea. Şi Nicolae Furdui Iancu şi-a cărat instrumentele şi staţiile pentru serbare, le-a cărat într-un car tras de boi.

Este locul natal parte din fiinţa noastră, parte din fibra noastră, parte din celula noastră, parte din sufletul nostru. Ne cheamă casa părintească, ne cheamă grădina din fundul curţii, ne cheamă cuibul berzei care s-a culcuşit să nască pe vârful coşului acoperişului vechi.

Fără să ne dăm seama, ne cheamă ţara noastră. E un tremur al simţirii de undeva din adâncuri şi de-abia când suntem departe de ţară simţim cât de vitală ne e ţara, cât de important este să auzim româneşte în jur, cât de important e să tragem în piept aerul de Românie. Să o avem alături şi la bucurie, şi la necaz.

Chit că mai cârtim când lucrurile nu sunt în regulă, şi aruncăm pe nedrept vina pe fruntea bietei Românii, şi avem uneori pretenţii exagerate fără să ne întrebăm măcar o dată "Dar noi ce am dat României?". Şi când am plecat în cele zări străine şi poate nu am izbândit, ne întoarcem acasă şi România ne primeşte bucuroasă la pieptul ei fără condiţii.

Superbă frază a unei alte uriaşe artiste, marea cântăreaţă Veta Biriş: "Iubesc România cum îl iubesc pe Dumnezeu". Şi ne amintim de splendida istorisire a marelui actor şi om de spirit Florian Pittiş, care, aflat în turneu cu teatrul la Paris, s-a oprit lângă o dacie cu număr de Bucureşti, trasă lângă un trotuar parizian, şi cât a stat lângă Dacia cu şoferul român plecat a simţit că miroase a teiul de pe strada lui.

Şi să nu uităm vorbele înălţătoare ale unui munte al teatrului românesc, Ştefan Iordache: "Vreau să fiu îngropat în pământ românesc, să crească iarbă românească pe pieptul meu şi să păşească peste mine picior de român care să se uite la cruce şi să zică atât: «Aici stă acum Ştefan Iordache»".