Astăzi e ziua ta, Gabriel Dimisianu

Critic literar, eseist, istoric literar şi publicist, Gabriel Dimisianu împlineşte mâine 77 de ani. Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”.

“Nu mă felicit pentru nimic ci doar sunt mulţumit de unele lucruri pe care le-am scris în decursul anilor”
“Încerc să-mi păstrez calmul în faţa vremurilor mereu producătoare de şocuri. Încerc, ceea ce nu înseamnă că şi reuşesc. Particip sufleteşte la tot ce se întâmplă în jurul meu, în ciuda impresiei pe care şi-au făcut-o mulţi despre mine că aş fi un om mai degrabă apatic, placid, nereactiv. Momentul aniversar de care-mi amintiţi îl trăiesc altfel decât l-am trăit mai demult, cu explicabilă melancolie, acum, ca să nu spun cu tristeţe.

Începuturile mele de publicist literar şi critic sunt legate de existenţa unei reviste, Gazeta literară, şi a unui om, Paul Georgescu, redactorul ei şef. Am mai evocat acele împrejurări. În 1958, eram student, în ultimul an, al cincilea, la Litere (la Filologie, cum era numită facultatea atunci), iar Paul Georgescu, în afară de revistă, preda acolo un curs despre Tudor Arghezi, poetul recent reabilitat. Ne-a remarcat, dintre studenţii săi, pe mine şi pe Nicolae Velea, convocându-ne la Gazetă, unde ne-a dat să scriem, de probă, nişte recenzii la cărţi nou apărute. Se vede că a fost mulţumit de ele pentru că ne-a angajat, pe Velea direct redactor, iar pe mine mai întâi corector, în echipă, la corectură, cu Matei Călinescu şi Modest Morariu, angajaţi şi ei de curând. Paul Georgescu, om de stânga din anii războiului, a slujit în critică, în epoca următoare,

ţelurile realismului socialist, mai târziu revizuindu-se. Era însă şi un om de gust, detecta înzestrarea literară a tinerilor şi este criticul care i-a descoperit şi sprijinit pe Nichita Stănescu, pe Cezar Baltag, pe Ilie Constantin, pe Grigore Hagiu, pe Nicolae Velea, pe Ştefan Bănulescu, pe George Bălăiţă, pe Norman Manea, pe Matei Călinescu şi pe mulţi alţi poeţi, prozatori, critici care au ilustrat în cultura română postbelică o faimoasă generaţie.

Începusem să vorbesc despre impresia pe care o las de om apatic, rezervat, echilibrat şi poate că şi sunt astfel, dar nu pentru că îmi stă în fire, ci depunând mari eforturi. Deci nu prin natură, ci pentru că îmi impun să fiu astfel. Poate că asta ar fi cazul să se ştie.

Vorbind despre oamenii de cultură ar trebui cred să distingem între omul creator de valori culturale şi omul numai consumator al unor astfel de valori. Manifestarea şi a unora şi a altora e azi mai dificilă decât în trecut din pricina unui climat producător de confuzii. Simpla notorietate a cuiva, asigurată întâi de toate de televiziuni, poate să-i facă pe unii să treacă drept oameni de cultură, dar nu sunt.

Nu mă felicit de fapt pentru nimic, ci doar sunt mulţumit de unele lucruri pe care le-am scris în decursul anilor. Sunt mulţumit, de pildă, de cartea mea despre Costache Negruzzi, scrisă într-o primăvară la Sinaia dintr-o răsuflare. Sunt mulţumit de asemenea de contribuţia mea la conducerea României literare, revista a cărei apariţie am vegheat-o, săptămână de săptămână, 41 de ani. Mustrări îmi fac pentru amânările de la lucru, în general pentru încetineala de a mă apuca de scris, pentru lene, ce mai încoace şi-n colo, un viciu cu care am avut de luptat şi de care prea adesea am fost învins.

Premii am obţinut destule, poate prea multe. Premii ale Uniunii Scriitorilor, vreo trei sau patru, un premiu al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, un premiu al Academiei Române («Titu Maiorescu») şi, în 2011, Premiul Naţional de Literatură. Ce să-mi mai doresc? Am şi «dat» premii, de-a lungul anilor, membru al multor jurii, cum li se întâmplă criticilor literari.

Nu mă încumet să propun ceva generaţiei care ne urmează. De fapt sunt două acestea, distincte, a optzeciştilor şi a douămiiştilor. Cu generaţia optzecistă am fost, ca să zic aşa, în bune relaţii. Am mers până acolo cu bunele raporturi încât i-am împrumutat criticii pe Nicolae Manolescu, pe Mircea Martin, pe Eugen Simion. Aceştia i-au încurajat în cenacluri pe optzecişti, le-au fost profesori, i-au descoperit. Cu generaţia douămiistă a fost altceva. S-au vrut rupţi de cei dinainte, cu ostentaţie, cu fervoare. Generaţia mea îşi căuta precursorii şi urmărea să clădească punţi cu generaţia interbelică, sărind peste ce se întâmplase în proletcultism. Acesta era spiritul care ne însufleţea. Generaţia actuală caută ruptura cu orice preţ, reflex de înţeles, până la un punct, ca expresie a dorinţei de diferenţiere. Dar poate că lucrurile stau astfel numai cu o parte a noii generaţii, în special cu poeţii şi uneori cu prozatorii. Criticii sunt mai atenţi la ce s-a întâmplat în literatură înaintea lor şi mă gândesc la poziţia unor Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Cosmin Ciotloş şi a altora din seria lor. Alex Goldiş vine cu un remarcabil studiu consacrat evoluţiei criticii postbelice (Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului), dovedind interes tocmai faţă de ceea ce spuneam că generaţia sa ignoră.
Împlinirea venerabilei vârste la care vă referiţi cu atâta acribie e o întâmplare personală şi sunt mişcat de faptul că Jurnalul Naţional nu a trecut-o cu vederea. Vă mulţumesc.”