Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Elegant, tăios pe alocuri, a ajuns în memoria şi sufletul spectatorilor pe un drum scurt, deloc uşor. Adâncurile sale nu pot fi contemplate de oricine, farmecul său păstrează un mister ce cu siguranţă va fi descoperit greu. Ion Caramitru nu-şi sărbătoreşte niciodată ziua de naştere. Doar pe cea a numelui, de Sfântul Ion. Aşa i se pare normal, aşa a învăţat din familie. Distins cu decoraţia regală “Nihil Sine Deo”, medalia fiindu-i conferită de Principesa Margareta, pentru excepţionala sa carieră, fără de care arta dramatică a ultimelor cinci decenii ar fi mai săracă, Ion Caramitru este poate unul dintre actorii români pentru care a rosti versurile lui Eminescu echivalează cu a respira aerul înălţimilor munţilor Carpaţi. A dus poezia lui Eminescu pe toate meleagurile româneşti şi pe meridianele lumii. A făcut tot ce a putut, şi ca actor, şi ca animator al UNITER, şi ca ministru al Culturii, şi ca român, ca stihul eminescian să ajungă la sufletul oricărui om, ca această operă să dăinuie. Este ziua de naştere a actorului Ion Caramitru şi Jurnalul Naţional îi urează “La mulţi ani!”
Îmi doresc să nu cobor media calitativă a tuturor rolurilor pe care am apucat să le joc
“Ritmul vieţii noastre s-a modificat, e mai trepidant, mai pretenţios”
Sunt atât de multe rolurile pe care şi-a lăsat amprenta încât nu ne-ar ajunge spaţiul să le enumerăm. Toate au rămas adânc în memoria spectatorilor de teatru, dar şi de film. Cu har, forţă şi subtilitate, a ales în ultima vreme să invite spectatorul la reflecţie, la calitate şi fineţe, fiind parte din spectacolele numite “Caramitru Mălăele, câte-n lună şi în stele”. De la Shakespeare la Topârceanu, de la Nichita Stănescu la Marin Sorescu, Ion Caramitru îi răspunde cu inteligenţă şi subtilitate partenerului său irezistibil, Horaţiu Mălăele. Amândoi sunt însoţiţi de Adrian Naidin, un artist special, care şi-a cucerit publicul cu timbrul vocii sale, ce aminteşte de acea baladă atât de românească încât ţi se taie respiraţia. “Nu-mi face plăcere să-mi amintesc că a mai trecut un an. A mai trecut un an din cei care vor trece mereu până la un anumit moment, când nu vor mai trece. E un ciclu al vieţii care se închide şi el, an de an. Ritmul vieţii noastre s-a modificat de la revoluţie încoace, e mai trepidant, mai pretenţios, mai solicitant, mai tensionant; s-a schimbat competiţia. În artă, există încercarea de a atrage atenţia asupra a ceea ce faci, a crescut foarte mult importanţa publicităţii, care a devenit esenţială şi care costă. Experienţa de viaţă şi modul în care ai trecut prin ea şi ceea ce ai cules, ai ales, ai găsit uneori sau ţi-ai propus, toate aceste experienţe au produs şi produc în continuare un proces de cunoaştere de sine mereu valabil. Cel puţin în ceea ce mă priveşte. Naturile artistice, să spun aşa, au şi o memorie specială sau un sistem de a memora în mod special evenimentele în care fiinţa ta este implicată.
În primul semestru al anului II de facultate, profesoara mea, Beate Fredanov, făcând împărţirea temelor de examen, mi-a propus să încercăm câteva scene din «Hamlet». Lucru pe care am încercat să-l refuz, după care dânsa a reuşit să mă convingă, cu argumente logice, că exerciţiul pe partiturile mari, chiar imperfect, este mai important decât altele. Ulterior, această experienţă a dus la un examen de diplomă, pe scena Studioului, un spectacol de două ceasuri şi jumătate. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi revin în memorie din ce în ce mai clare şi mai pline de semnificaţii, amintirile copilăriei. Amintirea jocului de-a viaţa, făcut cu seriozitate, atunci când eşti copil, lasă urme adânci şi chiar dă un soi de personalitate copilului care înalţă zmeul. Obsesia mea de-o viaţă este nu să fac un rol mai bun decât altul sau să visez anumite roluri, ci să nu cobor media calitativă a tuturor rolurilor pe care am apucat să le joc.”
Citește pe Antena3.ro
