Astăzi e ziua ta, Irina Cojar

“A iubi înseamnă a accepta persoana de lângă tine fără a cere nimic în schimb”

Ca nepoată a maestrului Ion Cojar şi a actriţei Raluca Zamfirescu, Irina Cojar a cunoscut efervescenţa lumii artistice şi a stat mereu în preajma sufletelor dornice de frumos. Consacrarea avea să vină odată cu rolul din piesa “Idolul şi Ion Anapoda”, scrisă de străbunicul ei George Mihail Zamfirescu, unde a jucat alături de doi mari actori, respectiv Dan Puric şi Ileana Stana Ionescu. Adevărat că debutul ei a însemnat ultimul spectacol al bunicului ei, însă acest lucru nu a făcut decât s-o motiveze şi mai puternic, pentru că moştenirea pe care o poartă este una mai mult decât importantă. Irina Cojar este o actriţă căreia firescul şi naturaleţea îi sunt mereu la îndemână, dovedind că poate juca orice. Dacă există ceva ce-şi doreşte, acel lucru este revenirea la normal, revenirea la valorile adevărate. Dialogul pe care l-am avut cu Irina Cojar, care astăzi îşi sărbătoreşte ziua de naştere, este dovada clară a acestei afirmaţii. Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!

“Ce am mai făcut în ultimul an? Simplu. Piesa «Idolul şi Ion Anapoda», care se joacă în continuare cu succes, mi-aduce mare bucurie. Şi mie, şi spectatorilor. Sălile sunt mereu pline. Ca actor simţi că le faci oamenilor un cadou frumos. Chiar le dai speranţă că mai există iubire pe lumea asta. De asemenea, am început un nou proiect, «Înşir-te mărgărite», cu Dan Puric. Repetăm deja, am început cu dansurile şi ne înţelegem foarte bine. Am încredere mare în el ca partener, m-a ajutat foarte mult şi am învăţat multe în meserie de la el. Încerc deci, datorită lui, un nou tip de teatru, cel fără cuvânt, să vedem ce o să iasă. Îmi face plăcere, pentru că el pune mereu suflet în tot ceea ce face. Oferim oamenilor omenescul şi dragoste. El pune suflet românesc şi ne provoacă şi pe noi să punem tot suflet românesc acolo unde suntem. Nu toată lumea trebuie să înţeleagă. Dar cine înţelege, înţelege.

E un schimb de energie între tine, actor, şi public. Când am dat examenul de licenţă, unul dintre paragrafe era să spunem cum am simţit publicul de la spectacol la spectacol. Unii spectatori ascultă povestea, stau cuminţi. Alţii sunt exuberanţi, au reacţii în momente în care nu te aştepţi. Publicul are reacţii în anumite puncte pe care noi, actorii, le cunoaştem şi diferă de la oraş la oraş. Da, cu siguranţă acesta este motivul pentru care simţim uneori că e ca şi cum am avea premieră în fiecare zi.

Eu în meseria aceasta chiar am senzaţia că dăruiesc. O fac pentru oameni. Nu pentru premii, festivaluri, ci pentru oameni. Le aduc o bucurie în suflet sau le dau o lecţie de viaţă. Dacă transmiţi un mesaj, oamenii îşi pun un milion de întrebări când pleacă de la teatru. Dacă nu, nu. Şi e păcat. Simt însă o revenire la teatrul clasic, pentru că el înseamnă de fapt poveste. Când îi spui unui om o poveste, uneori el se identifică cu un personaj sau cu povestea în sine, alteori simte că nu a mai trăit aşa ceva niciodată. Teatrul e o lecţie, o dăruire. Cel mai mult contează să fac totul cu bucurie şi cu iubire. Aşa îi fac şi pe ceilalţi fericiţi. Credinţa contează şi ea foarte mult. De fapt a iubi ce înseamnă? A dărui, a accepta persoana de lângă tine fără a cere nimic în schimb, a respecta omul respectiv. După mine patru verbe sunt importante: a dărui, a proteja, a respecta şi a accepta persoana de lângă tine aşa cum e. Asta cred că înseamnă iubirea. Este valabil şi pentru bărbaţi, şi pentru femei. Credinţa m-a ajutat să depăşesc multe probleme. Trăim într-o lume superficială, nu avem timp, dar totuşi vreau să cred că mai există iubire. Am trecut prin multe, dar vreau să rămân bună. Să fii rău e uşor, să fii bun însă e infinit mai greu. Toţi avem şi părţi bune, şi părţi rele. Depinde ce alegem... M-am surprins în anumite momente ca fiind rea, dar am spus nu, nu vreau să fiu aşa. Vreau în continuare să trăiesc în lumea teatrului, a cărţilor, a florilor, a animalelor.

M-am regăsit în Frosa, din «Idolul şi Ion Anapoda», deşi bunicul meu nu a avut încredere că pot să fac acest rol. A spus că e foarte greu şi a spus că nu o să-mi iasă. Era vorba de o transformare, o înflorire a personajului. Mi-a spus că nu ştia dacă pot să fac asta. Am spus că pot, pentru că e foarte important să găseşti omenescul personajului, iar Frosa are un suflet foarte bun. Se dovedeşte un om bun, cald, de o puritate aparte. Ea spune oarecum povestea fluturelui... Cred că asta trebuie să învăţăm toţi din experienţele dure ale vieţii: să devenim mai frumoşi, mai buni. Da, au fost vremuri când actorul putea să trăiască din această meserie, era timp mai mult să fie creativ, erau modele, ceea ce astăzi nu mai există. Oamenii ştiau să respecte. Astăzi nu mai există respect, nu mai există modele. Sărăcia, fuga după bani, pentru supravieţuire de altfel, nu te mai duce către un anumit nivel superior de înţelegere a lucrurilor şi atunci crd că ste esenţial să ne regăsim valorile, demnitatea. Suntem ceea ce gândim şi atragem oameni asemănători în viaţa noastră, despre asta e vorba în prietenie. Atragem ceea ce suntem. Oamenii se schimbă de-a lungul timpului şi drumurile se despart, dar din fiecare întâlnire trebuie să ne luăm lecţia. Trebuie să ai o anumită deschidere ca să poţi să observi nişte lucruri în viaţă. Asta dăruieşti oamenilor, detaliul, sensul.

Se fură teatrul de la cei mari. Modelele sunt foarte importante. Eu am avut parte de profesori extraordinari. Mă simt norocoasă. E vorba de pasiune până la urmă. Să trăieşti numai pentru asta. Să iubeşti o meserie şi să o faci cu iubire. Am o moştenire, sunt mândră şi mă gândesc în fiecare zi la bunicii mei cu drag, ştiu că sunt lângă mine, mi-e dor de ei, dar mergem mai departe, aşa e viaţa.

Îmi doresc linişte de ziua mea, pentru că ultima perioadă a vieţii mele nu a fost foarte fericită şi îmi doresc multă linişte... Şi proiecte noi. Îmi doresc să-mi fac meseria cu drag şi cu bucurie. Să dăruiesc. Acesta e scopul meu. Dacă mă întrebi care a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit, ei bine, acesta a venit din partea unui spectator. O carte scrisă de străbunicul meu, «Maidanul cu dragoste», şi o ciocolată. M-a impresionat cu adevărat bucuria gestului, simplitatea lui”.