Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Maia Morgenstern poate, cu o singură vorbă, să coboare pacea în sufletul tău. Poate, cu o singură privire, să te neliniştească într-atât încât să-ţi pui întrebări şi să uiţi că trebuie să primeşti răspunsuri. Poate, cu o singură atingere de mână, să-ţi dăruiască toată căldura lumii. Poate, dacă vrea, să ţi se dezvăluie aşa cum este, un om frumos, bun, cu o minte strălucitoare şi un suflet aidoma. Este actriţă, director de teatru, soţie şi mamă, roluri pe care le duce la capătul fiecarei zile cu eleganţă, demnitate, verticalitate, dar şi un umor fin. Maia Morgenstern, în ciuda faptului că are un program peste poate de încărcat, ne-a îngăduit o întâlnire. Una aparte. O întâlnire cu un ceai aromat, o strângere de mână sigură şi câteva puncte pe i foarte bine puse despre dorinţa, ambiţia şi speranţa de a reabilita Teatrul Evreiesc. Pentru că îşi sărbătoreşte ziua de naştere, Jurnalul Naţional îi urează La mulţi ani!
“Visez să recreez trasee culturale ale unei memorii culturale pe cale de a fi pierdută!”
Iubirea sa de teatru a venit ca orice poveste de iubire, cu ascunziş
“Teatrul mi-e mai aproape de suflet. Iubirea de teatru a venit ca pentru orice fată timidă, extrem de timidă, ca orice poveste de iubire, cu ascunziş. Să nu afle nimeni, să nu spun nimănui, să nu ştie nimeni. Tata a fost cel care mi-a revelat «Tu vrei să fii actriţă şi nu ai curajul să spui!» Am terminat liceul în 1980, am picat în primul an, dar am intrat, ca figurant, în locul colegului meu de atunci, Radu Mihăileanu, regizorul cunoscut de acum. Am început, într-un spectacol în idiş, «Visul unei nopţi de vară», de Shakespeare, jucam rolul lui Puck. Pot să spun că am existat dintotdeauna în Teatrul Evreiesc, nu l-am părăsit niciodată, am deschis ochii şi sufletul aici. Am învăţat meşteşug în Teatrul Evreiesc. Am trăit momente speciale aici. Unul dintre ele a fost nu de mult, când s-a întâmplat un eveniment de care nu ştiam nimic. A fost un complot frumos din partea spectatorilor, care ne-au demonstrat iubirea lor. Şi nicicum nu aş vrea să se interpreteze, nu ar fi adevărat de altfel, că profităm de orice moment şi orice cotitură să mai tragem o văicăreală. M-aş bucura să ştiu la rândul meu că pot vreodată şi mereu să dăruiesc la fel de multă surprindere, plăcut surprindere, fericit surprindere, bucurie, surpriză făcută cu normalitate, cu incandescenţă, cu căldură, motivaţie. M-a motivat acest moment o dată în plus. Se citea atâta interes pe chipul celor care au venit la acel spectacol. Era interesant şi emoţionant. Da, am visul, am dorinţa, am ambiţia, am speranţa de a reabilita acest teatru. E un important monument istoric şi cultural. Clădirea trebuie consolidată. Teatrul Evreiesc are o istorie de peste 130 de ani în România, iar noi trebuie să o continuăm. Ar fi păcat să spun că nu a fost luată în seamă problema clădirii Teatrului Evreiesc. Aş fi nedreaptă faţă de mine şi faţă de cei care încearcă să soluţioneze o situaţie dificilă, o situaţie gravă. Încercăm să ne adaptăm, să fim aici, să ştim a ne chema publicul, a-l obişnui cu starea aceasta de peregrinare. Până la urmă diseminăm cultură şi teatru în multe locuri. Au început la modul public şi evident formalităţile, treptele, paşii, procedurile, ceea ce înseamnă licitaţii, demararea unor etape, începerea unei reconstrucţii. Pentru că trebuie să ştiţi, reconstrucţia unui monument istoric nu e un lucru uşor. Există bariere de tot soiul, de înţeles şi de neînţeles. Şi trebuie să existe o transparenţă totală. Acest gest nobil şi demn pe care îl face autoritatea, Primăria, până la urmă Statul Român, de reabilitare, de consolidare a Teatrului Evreiesc de Stat, trebuie perceput ca atare, cu recunoştinţă, cu demnitate, cu sufletul deschis. Da, merităm, şi suntem în acelaşi timp deosebit de recunoscători pentru lucrul acesta. Da, e un act de normalitate pe care-l primim cu toată bucuria. Lucrurile vreau să fie foarte clare. Clădirea, pereţii aceştia, acest monument istoric aparţine Fundaţiei Caritatea. Lucrurile vreau sa fie clare şi limpezi. Nu ne ascundem, nu minţim. Au existat opoziţii şi luări de poziţie, puncte de vedere conform cărora Autoritatea Statului Român, banul public, nu ar trebui să intervină într-o proprietate care a devenit proprietate privată. Atenţie, sunt nişte legi, care trebuie studiate! Până la urmă legea e făcută de om şi pentru om. Trebuie văzute care sunt cazurile specifice, situaţiile cu totul şi cu totul specifice. Lucrurile trebuie spuse clar. Se pune întrebarea, bun, se reconstruieşte în câţiva ani, apoi vine proprietarul şi spune «La revedere! E a mea clădirea, nu a ta!» Ce faci? E şi asta o întrebare. M-am săturat să o pun pe mormăite. Această clădire se va reface pentru că este una de patrimoniu, pentru a adăposti Teatrul Evreiesc de Stat. Lucrurile sunt scrise, consemnate, consfinţite exact aşa. Pentru ca nimeni să nu se întoarcă la un moment dat şi acest gest nobil să devină un fel de şerpuială. Asta nu se poate întâmpla.
Iubesc tinerii. Mă bucur să fiu alături de ei pe scenă. Sigur, mai ales alături de fiul meu, Tudor. Este emoţionant, intens, sincer. Dezbărat de orice orgolii, dorindu-ne binele unul altuia şi în acelaşi timp binele scenei, al situaţiei, nemenajându-ne de dragul de a ne menaja greşelile. Cu sinceritate, cu adevăr ne spunem ce e bine sau nu e bine «Hai să căutăm, poate putem găsi altceva!» Nu încap, nu-şi au rostul lucruri omeneşti, care se mai fac simţite în anumite locuri, orgolii personale de genul «Eu ştiu cel mai bine. Ce vine ăsta să-mi spună». Din fericire nu e aşa...
Accept ofertele regizorilor tineri. Caut personajul în toate locurile posibile. Eu nu mă reped la personaj. Pentru că nu vreau să mă repet. Lucrurile pe care mi le doresc cu adevărat să se întâmple înseamnă o mare aşteptare, o atât de mare şi dureroasă aşteptare din partea mea... Este vorba despre comunicare, despre onestitatea cu care te deschizi. E o şansă pentru fiecare să adauge lumii o picătură de frumuseţe. Fără public n-am nici un rost. Nu exist. Se cuvine să le oferim spectatorilor care redescoperă teatrul lucruri frumoase, importante, de suflet, se cuvine nici să nu ne închidem într-un fals turn de fildeş, nici să nu facem un soi de pact cu nimicul şi cu derizoriul. Trebuie să ştii exact ce şi cum vrei, ce ai de făcut, trebuie să priveşti lucrurile în perspectivă şi să ai respect faţă de sine.
Iubesc cărţile. Dintr-o carte şi o pagină dacă citeşti tot e un câştig imens. Orice eveniment, incident, accident ne pune mintea la contribuţie. Inventivitatea, nevoia de supravieţuire, umorul, ambiţia, determinarea... Visez să recreez trasee culturale ale unei memorii culturale pe cale de a fi pierdută!”
Citește pe Antena3.ro
