Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Cinematografia românească, una dintre dintre cele mai tinere şi de valoare din Europa, prezintă cu forţă şi ironie prezentul României", notează jurnalistul David Hugendick în cotidianul german "Die Zeit", într-un elogiu la adresa filmului românesc. Incursiunea în lumea regizorilor români l-a adus pe Hugendick la Bucureşti. "Realism? O aberaţie! Hollywood? Prezent doar ca oamenii să poată dormi bine noaptea. Aţi citit ceva din Andre Gide? Şi mai vreţi o bere?", îl întâmpină regizorul Cristi Puiu pe jurnalistul german. Atelierul regizorului se află într-o fundătură, într-o zonă în care casele nu mai sunt obligate să suporte greutatea reclamelor. Tuşitul motoarelor Dacia acoperă cu praf covoarele şi bibliotecile personale. Nimic nu aminteşte de lumina slabă a locuinţelor în care eroii din filmele lui Puiu vieţuiesc uneori foarte furioşi, însă mai mereu singuri.
"Oamenii vor să li se prezinte ce e mai bun din toate timpurile", spune Puiu, trăgând dintr-o ţigară. "Ocazional ni se spune că noi am distrus reputaţia României. Oamenii voiau munţi, lacuri şi prinţi. Eu le-am dat un beţiv muribund, întins pe o targă în semiîntunericul unui spital din Bucureşti, cu o faţă cenuşie, cu un hematom în cap, clipind în aşteptarea morţii", descrie regizorul ultima scenă din filmul "Moartea domnului Lăzărescu". Un moment de neuitat al filmului contemporan, ea încheie odiseea unui chiriaş care sună insistent după ajutor, însă nici un medic nu este interesat de soarta sa. Întrebările care rămân în urma acestui film nemilos au lovit cu forţă Festivalul Filmului European. Puiu a primit peste 40 de premii, printre care şi "Un Certain Regard" la Cannes, în anul 2005.
A fost ca şi cum dintr-o dată s-a deschis o uşă cu vedere directă spre lumea uitată de dinaintea împuşcării lui Nicolae Ceauşescu, în acele zile din Ajunul Crăciunului anului 1989. De parcă filmul românesc a reapărut şi nu ar mai vrea să plece, comentează autorul. Imediat s-a vorbit despre curentul "Nouvelle Vague" din România. Un termen controversat pentru estetica puristă a cinematografiei care a încântat şi afectat atâţia critici. El este adus în strânsă legătură cu nume precum Cristian Mungiu, Radu Muntean, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu şi evident Cristian Puiu.
Când criticii de film din România au scris că "există cinematografie şi înainte şi după Cristi Puiu", regizorul a exclamat cu mânie: "Un val, nu, nu, nu, o porcărie". Astăzi el recunoaşte :"Am fost un ambasador al unul tip de film, care exista deja în alta parte". El a studiat în Geneva, iniţial pictura, apoi regia. L-au inspirat filmele lui Cassavetes şi Lucian Pintilie, dar şi literatura lui Dostoievski şi Camus. "M-am decis pentru o estetică care a corespuns percepţiilor mele. N-am ştiut atunci că viziunea mea asupra realităţii din România va influenţa atâtea persoane", mărturiseşte Puiu.
Între timp, el a ajuns profesor de regie în cadrul UNATC, facultatea de film din Bucureşti. "Dacă studenţii mă întreabă la ce filme să se uite, atunci le recomand o carte despre fizică, sau o plimbare prin munţi, chiar Bruckner, sau să se scobească în nas dacă le este de folos. Cine trăieşte doar în cinematograf, sfârşeşte cu hidosul şi tumultosul rahat al filmelor de tip Quentin Tarantino. Filmele se nasc doar ca efecte secundare, în timp ce analizăm realitatea. Ele sunt mărturii, dovezi, tentative. Nu au voie să fie evidente, ci mereu îndoielnice. Privitorul trebuie să îmi spună ce se întâmplă în film", consideră Puiu, al cărui ultim film "Aurora" nu a fost pe înţelesul tuturor. A fost criticată radicalitatea, în ciuda ambiguităţii. În România doar 2000 de oameni au văzut filmul. "Puţini, dar nu este ceva neobişnuit într-o ţară în care pentru 22 milioane de locuitori există aproximativ 80 de cinematografe. În perioada Ceauşescu, lucrurile stăteau altfel. Ţăranii alergau după poveşti cu eroi, filme româneşti. Cea mai mică sămânţă a unei versiuni neagreate era imediat interzisă. Astăzi, producţiile americane au pus stăpânire pe sălile de cinema cu un succes şi nişte bugete la care regizorii români doar visează. Pentru a fi luaţi în seamă pe plan intern, ei consideră Festivalul European de Film extrem de important", scrie Die Zeit.
"Puţini români vor să vadă lucrurile depresive"
Românii au un succes la Festivalul European de Film cu care nu se poate lăuda nimeni din estul Europei. Puiu a fost doar începutul. Cristian Mungiu povesteşte în "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" o dramă din perioada ceauşistă, decorată în 2007 cu trofeul Palme d’Or la Cannes. Asta a deschis paginile multor ziare din România. În acelaşi an, filmul lui Cristian Nemescu "California Dreamin" a fost premiat la Cannes. Regizorul n-a fost la decernare. A murit într-un accident de maşină la vârsta de 27 de ani, cu puţin timp înainte de lansarea filmului. Întâlnirea cu regizorul Radu Jude are loc în studioul acestuia din centrul Bucureştiului. Filmul său "Shadow of a Cloud (Umbra unui nor)" este prezentat la un festival de film din ţară. Împărţiţi pe trei etaje, 12 artişti şi o sumedenie de regizori şi graficieni lucrează. "Suntem o mică scenă de artă. Nu suntem prieteni, dar fiecare cunoaşte pe fiecare", spune Jude.
Regizorul de 35 de ani se arată contrariat de termenul "Nouvelle Vague din România". "Da, am auzit şi eu de asta, dar chiar şi Nouvelle Vague-ul francez a fost surprinzător de diferit". Radu Jude a fost respins de trei ori de facultatea de film din Bucureşti. A învăţat totul ca asistent al regizorului Radu Muntean. A avut o contribuţie şi la câteva filme ale lui Cristi Puiu. În urmă cu câteva săptămâni, al doilea film al său "Toată lumea din familia noastră" a câştigat premiul principal al Festivalului de Film din Sarajevo. O spune uşor ruşinat. "Atenţia este evident mereu un lucru pozitiv. În rest nu este nimeni interesat de aşa ceva aici. Din acest tip de film nu se poate trăi. Bani se fac turnând multe, multe filme publicitare. Cererea pentru filmul nostru nu prea există. Decernările sunt încă netransparente şi există şi o anumită corupţie. Producţia unui film românesc se ridică în jurul sumei de 300.000 de euro. Suntem obligaţi să facem astfel de filme neclare, fiindcă nu ne permitem ceva mai bun. Poate acesta e secretul curentului Nouvelle Vague din România", remarcă cu ironie Radu Jude, exponent al celei de-a doua generaţii de regizori. Perspectiva sa ironică este reflectată şi în primul său film "Cea mai fericită fată din lume", o tragedie a unei familii româneşti din provincie.
Herta Muller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură originară din România, a scris la un moment dat că românii suportă în prezent consecinţele trecutului, uneori fără să îşi dea seama. În cinematografia românească de astăzi lucrurile nu sunt atât de clare precum palatul lui Ceauşescu, Casa Poporului, din centrul Bucureştiului. De cele mai multe ori sunt doar mici urme ale trecutului care apar aici şi acolo. În filmul lui Corneliu Porumboiu "12:08 East from Bucharest (A fost sau n-a fost)", trei figuri provinciale se ceartă despre prezenţa fiecăruia la Revoluţia din 1989. În filmul "Poliţist adjectiv" apare imaginea anchetei lipsite de sens a poliţiei, care ne aduce aminte de Securitate. "Din tensiunea dintre atunci şi acum îşi trag seva cele mai multe filme, de multe ori doar subtil, fără exces de energie", concluzionează Die Zeit. Radu Jude le numeşte "lucrurile depresive pe care le vedem pe stradă". Avea 12 ani când Elena şi Nicolae Ceauşescu au fost executaţi. Din acea perioadă îşi aduce aminte doar de cele două ore de program la televizor. "Limbajul de propagandă este în alb-negru, însă este cu adevărat greşit să spunem că răspunsul la fiecare film românesc este Ceauşescu. Ar fi adevărat dacă am spune că toate filmele germane au legătura cu Hitler?" se întreabă retoric Radu Jude.
