Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a scris tot ce se putea scrie despre “Arlechino moare?”, o adaptare a textului lui Nikolai Evreinov, realizată de Oana Turbatu, proiect coordonat de Antoaneta Cojocaru. De fapt, acest spectacol se joacă de ceva vreme şi, totuşi, spaţiul creat special pentru Laboratorul de noapte de la Bulandra, de la Izvor, este umplut până la refuz de fiecare dată. Ştiam că voi asista la o sărbătoare a fiinţei mele, pentru că m-am contaminat cu microbul Laboratorului de noapte în urma unei întâlniri cu “Pescăruşul” lui Cehov. Şi mai ştiam că nu există antibiotic suficient de puternic pentru acest microb. Tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, s-au aşezat în linişte pe scaune, aruncând, din când în când, priviri curioase spre cele două personaje aflate atât de aproape de ei, Arlechino şi Moartea, anticipând un răspuns la întrebarea ce dă titlul piesei lui Evreinov. Când luminile s-au stins, am devenit martori la “dansul” lui Arlechino cu Moartea. Mâinile li se împletesc, iar Arlechino ştie că o nouă respiraţie va reuşi să dea un impuls sângelui, cât să alerge din nou prin trupul lui îmbătrânit, aşa că refuză îmbrăţişarea acesteia. Dar Moartea nu “dansează” de ieri sau de astăzi, ea ştie că dansul presupune uneori paşi morţi, în gol, pentru ca apoi să revină în forţă. În tot acest timp, Pierrot, prietenul cel mai bun al lui Arlechino, se străduieşte să intre în cameră. El escaladează zidurile, reuşind să găsească o altă intrare şi din întâmplare e atins de aripa Morţii la rândul lui. Tulburat, reuşeşte însă să rămână în picioare, în viaţă. Înţelege vârtejul prin care Arlechino este nevoit să treacă luptând pentru fiecare respiraţie. Îl aduce pas cu pas în lumină, cheamă Doctorul pentru el, apoi încearcă să-i spună cât îl iubeşte şi cât de fierbinte îi este dorinţa de a-i săruta fruntea, ochii, gâtul. Iubirea lui Pierrot reuşeşte imposibilul: dă Timpul înapoi, pentru ca Arlechino să trăiască. Deplina fericire a vieţii însă aureolează chipul lui Arlechino doar atunci când Colombina, soţia lui Pierrot, vine la el. Nici unul nu vede, în euforia reîntâlnirii, negura ce l-a cuprins pe Pierrot. Simţindu-se trădat, acesta dă Timpul înainte, iar dansul lui Arlechino cu Moartea reîncepe. Moartea, pe care ne străduim, în marea majoritate a cazurilor, să o împingem cât mai departe este de neînlăturat, iar când toate posibilităţile sunt epuizate, suntem gata să o primim cu supunere calmă. Muribundul are nevoie de moarte aşa cum obositul are nevoie de somn, spune o vorbă veche. Arlechino a învăţat că fiecare clipă este preţioasă. Acesta este efectul Morţii asupra lui Arlechino. Întregul rost al existenţei acestuia pare că s-a strâns în ploaia ce-i spală chipul lui Pierrot la final. Ploaie despre care se spune că spală păcatele şi acordă iertarea.
Teatrul, în istoria lui, şi-a găsit mereu spaţii de joc, unele vaste, altele intime, unele închise, altele în aer liber, iar în ele se crea miracolul ritual al comunicării. Antoaneta Cojocaru nu merge pe cărări bătute şi ceea ce face prin intermediul proiectului Laboratorul de noapte de la Bulandra, pe care îl conduce, mi se pare un gest temerar. E ca şi cum reconsideri tot ce ai realizat şi alegi ce te face fericit. Ca să motivezi tinerii actori, colegi cu tine, să-i determini să-şi recapete încrederea în ideea de teatru, dar şi de regizor, este o realizare. Să închegi o echipă şi să rămână astfel este însă magic. “Arlechino moare?” este un spectacol simbol. Toţi cei care vin din afară sunt impresionaţi de omogenitatea şi coeziunea echipei, de stilul pur al întregului pe care-l formează. Este investită atâta credinţă în acest spectacol încât o simţi de când atingi cu talpa piciorului tău scena. Toate experienţele se întâlnesc într-un punct comun, acolo unde Arlechino moare sau nu. Acolo arta atinge sublimul, fără cuvinte mari.
Avem nevoie de astfel de experienţe în teatru, pentru că Arlechino ne-a demonstrat că paleta trăirilor umane e nemărginită. Actorii din această distribuţie au reuşit să reţină parfumul unei clipe. Faptul că te afli pentru o vreme pe acelaşi meridian spiritual cu ceea ce se întâmplă în acest loc este mai mult decât evident. Antoaneta Cojocaru şi-a construit spectacolul ca pe o arcă, în care fiecare îşi are locul stabilit. Teatrul nu poate exista fără suflet şi fără exprimare umană. Am simţit că aici, la Bulandra, mai mult ca în oricare alt loc, Actorul se simte iubit, dorit.
Antoaneta Cojocaru şi-a dorit luna de pe cer cu încăpăţânare, iar prin personajul său Pierrot a visat absurd, a mimat nebunia şi a învins Timpul, răsturnându-i ordinea firească. Atunci când actorul se confundă cu rolul este bine, căci e mereu pe urmele stelei pe care şi-o doreşte doar a lui. A avea personalitate artistică înseamnă să te descoperi pe tine mereu altul pe un tărâm neatins, necunoscut, neînceput. Aceasta este linia de forţă a actriţei, care trece din nelinişte în curiozitate, din iubire în ură, din linişte în furtună, din serenitate în uimire, apoi în tulburare, din şoaptă în urlet. A reuşit o sincronicitate perfectă a comunicării şi receptării reciproce interpret - text - spectator. Are un farmec clar, o sensibilitate tandră, un chip fascinant, impenetrabil uneori, misterios şi o inocenţă care-mi aminteşte de Micul Prinţ. “Textul este o mare provocare. Avem personaje care vin din commedia dell’arte, adică măşti, însă ele sunt înzestrate şi cu un interior în spiritul realismului psihologic, ceea ce este o noutate. Cealaltă noutate este faptul că, la origini, piesa e simbolistă, aşa că ne-am gândit cum putem face să adunăm laolaltă toate aceste tipuri de teatru şi să le unim ca să descoperim un limbaj, jucându-ne cu toate elementele. Tema textului este apropierea lui Arlechino de moarte, situaţie neaşteptată, pentru că în commedia dell’arte el nu moare niciodată. Eroul vrea să facă ordine şi să-i lase pe cei din jur împăcaţi cu vieţile pe care le au, într-un fel, să-i elibereze. Textul începea abrupt, cu un monologul lui Pierrot, care povesteşte publicului tot ce va urma. Aşa că noi am construit un extratext între Pierrot şi Arlechino, buni prieteni, în care să apară tot ce eluda textul. Am lucrat pe mişcare, cu trimiteri la commedia dell’arte, alunecând uşor spre zona suprarealistă, în care apare şi Moartea, interpretată de soprana Raluca Oprea, care are un mare apetit pentru arta actorului”, spune Antoaneta Cojocaru.
Îmbracând haina lui Arlechino, Adrian Ciobanu trece dincolo de pragurile cunoscute, acolo unde poate recrea, prin trudă şi har, creaţia. Actoria se face până la sfârşeală, de aceea este o sărbătoare fiecare întâlnire cu ea. Priveam lejeritatea mişcărilor lui Adrian Ciobanu şi încercam să-i măsor, cu mijloace deloc precise, pulsul. L-am privit înainte, în timpul, la final şi după spectacol. I-am simţit dăruirea totală, dorinţa de a se face înţeles. I-am observat respiraţia, palmele, fruntea, ochii. Cum poţi să ştii câtă bogăţie e în sufletul actorului dacă nu faci asta? O mască transportă artistul acolo unde trebuie. Pe scenă. A doua zi îl poţi întâlni pe stradă trecând firesc, fără ostentaţie, delicat în sobrietatea sa. Suntem suma alegerilor noastre în viaţă, iar Arlechino al lui Adrian Ciobanu este suma stărilor profunde întâlnite de-a lungul carierei sale. Cu siguranţă acesta a fost motivul pentru care rolul i s-a părut o provocare.
Ela Ionescu, interpreta Colombinei este vibrantă până la durere, iar hohotul ei uneori ţine loc de lacrimi. În jocul ei i se simte de fiecare dată bătăia inimii. De la cea dintâi întâlnire cu Ela Ionescu am avut sentimentul că marea se află în faţa mea. Cu adâncurile ei, cu trăirile ei, culorile ei. Această mare spală cu valurile sale ţărmul Actoriei, uneori blând, alteori grăbit sau tumultuos, însă de fiecare dată cu iubire. Are curajul de a fi ea însăşi, exigentă faţă de sine şi de ceilalţi. Frumuseţea ei demonstrează, dacă mai era nevoie, că poate naşte încredere şi nu invidie. Colombina interpretată de ea îţi stăruie în minte şi suflet.
Rar am trăit bucuria de a asculta o voce precum a sopranei Raluca Oprea. Când cântă, poarta sufletului său se deschide şi muzica se naşte. Contrastul dintre vocea sa şi chipul ei fără de expresie, căci rolul Moartea i-o cere, te cutremură, te înrobeşte, te înălţă, determinându-te să uiţi de tot ceea ce e pământesc. Nu poţi decât să fii recunoscător pentru privilegiul de a fi stat la doi paşi de Moarte fără să-i simţi atingerea. Şi pentru fericirea de a fi ascultat o voce ce-şi croieşte drumul încet, dar sigur.
Arlechino este pe moarte, iar Doctorul îi cere bani înainte de a-i prescrie un tratament. Doctorul interpretat de Vlad Oancea m-a furat cu totul şi m-a făcut să simt… tot. Am vibrat la fiecare replică, pentru că adevărul este dureros de asemănător cu cel din lumea noastră. Însă Arlechino cunoaşte jocul şi răspunde cu aceeaşi monedă: va da bani Doctorului atunci şi numai atunci când va fi vindecat. Vlad Oancea m-a impresionat prin legătura creată cu Adrian Ciobanu, iar la momentul replicilor schimbate între ei pur şi simplu am uitat să respir.
Arlechino moare? este un deschizător de drumuri, un spectacol spărgător de gheaţă, care reconfirmă spaţiul experimentelor libere, în care creativitatea joacă rolul principal. “Adevărata bătrâneţe e atunci când nu-ţi mai pasă. Adevărata bătrâneţe e atunci când ţi-e frică. Adevărata bătrâneţe e atunci când nu mai iubeşti. Adevărata bătrâneţe e atunci când nu mai râzi", spune Arlechino. Adevărata bătrâneţe e neiubirea de teatru, spunem noi.
Citește pe Antena3.ro
