Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Clipa de miracol numită zbor se poate repeta. Depinde de noi, dar şi de ceilalţi. Miracolul acesta al zborului îl dorim mereu, dureros de intens. Orice am face, orice am fi, nu ne poate da nimeni ceea ce suntem acolo sus, pentru câteva clipe sau ore. Iubim acea contopire cu universul ce pare că nu e al nostru şi nu întotdeauna ne acceptă. Zborul poate fi o stare sufletească, sau poate o iluzie, şi uneori o pasiune omenească pe care o simţim în întunericul unei săli de spectacol, în zbuciumul destinelor de pe scenă. Pentru câteva ore eşti într-un tunel al timpului, iar când luminile se aprind în sală aplauzi sau nu, zâmbeşti sau nu, te ruşinezi că umanitatea-ţi iese la suprafaţă sau nu, îţi ştergi pe furiş o lacrimă sau nu. Şi încet, încet aterizezi. Am văzut toate acestea în timpul şi la finalul unui spectacol-experiment cu piesa “Pescăruşul” de Anton Pavlovici Cehov la Teatrul Bulandra, la sfârşitul lui martie, când nu mai era loc să arunci un ac în sală. Unii trăiau clipa zborului cu lacrimi, alţii păreau neatinşi. Unii respirau în ritmul Pescăruşului ce aproape că te atingea cu aripile lui, alţii îşi verificau mesajele de pe telefon, uşor stânjeniţi. Rămâne adevărul până la urmă, anume că “Pescăruşul” Antoanetei Cojocaru nu te lasă indiferent oricât ai vrea să afirmi contrariul.
Iubesc teatrul pentru că mă ajută să zbor de fiecare dată. Un miracol ce are loc în fiecare seară pe scenă, iar zborul înaripat al imaginaţiei mele îmi bucură sufletul. Iubesc harul celor care ard pe scenă, fie ei prinţi sau cerşetori, moşieri sau simpli ţărani, actori, doctori, învăţători, cei care mă fac să cred că se întâmplă aievea povestea pe care ei o spun. Zborul înalt al acestui “Pescăruş” m-a convins că a depăşit pragul de experiment. Spun asta pentru că mi-a trecut prin minte la un moment dat să mă ridic şi să păşesc pe scenă, acolo unde puteam să mă adaptez fără probleme, respirând în pădurea lui Cehov, laolaltă cu Nina Zarecinaia, cu Maşa, cu Trigorin şi Arkadina. Simţeam că mă potrivesc pulberii trupurilor fiinţelor vii din scenă, imaginată de miile de particule negre din plastic. Putea fi nisip, pământ, orice, dar am ajuns la concluzia că e cenuşa din care Pasărea Phoenix renaşte în fiecare seară. Şi nu cred că mă înşel. Ne putem lipsi, de frica înălţimilor, de zbor, dar viaţa ar fi mult mai tristă în lipsa lui.
Nu are rost să ne complicăm inutil povestind subiectul piesei, căci trebuie ca măcar o dată Pescăruşul să fi intrat în viaţa voastră. Câteva scaune, câteva cufere de călătorie pregătite într-un colţ, coşul cu bunătăţi bine aprovizionat, nelipsita sticlă de votcă şi paharele aferente pot fi socotite decor minimalist. Dar pânza de deasupra scenei e pădurea, e cerul, e lumea pe care Cehov a descris-o atât de fidel. Da, piesele lui Cehov au fost montate în cele mai nonconformiste moduri cu putinţă, dar “Pescăruşul” Antoanetei Cojocaru are elemente cu adevărat spectaculoase, un colaj vizual care te absoarbe într-o lume în care ţi-e uşor să te pierzi şi să dai frâu liber imaginaţiei. Antoaneta Cojocaru demonstrează că se exprimă perfect prin întreaga sa fiinţă, şi mai ales prin necuvinte. Austeritatea vocabularului, uneori, scoate în evidenţă capacitatea de a face din sine tot ce vrea. Se manifestă cu decenţă, siguranţă, îşi restrânge voluntar registrul de posibilităţi, ceea ce sugerează o imensă forţă lăuntrică. Lecţii bine învăţate de la profesorul său, Ion Cojar. Ca regizor reuşeşte să ofere o libertate necesară. Lasă actorii să creadă că ei conduc totul, dar în fapt conduce din umbră totul. Nu consideră actorul simplu executant şi a adus pe scena de la Bulandra teatrul de echipă. Deloc puţin lucru. Toţi cei din scenă trudesc împreună pentru acest zbor cuceriţi de intensitatea, frumuseţea şi insolitul lui. Datorită Antoanetei Cojocaru am înţeles sensul cehovian al cuvântului “graţie”. Este suficient să o vezi pe Nina Zarecinaia împrumutând din fragilitatea aparentă, dar şi din forţa lăuntrică a actriţei ca să-ţi doreşti să mai încerci o dată zborul alături de Cehov.
Pe Lari Giorgescu l-am mai văzut în “Moftul român” şi m-am îndrăgostit de el. Când ţii în spate de unul singur un spectacol se poate spune că ai o paletă largă de disponibilităţi, iar Lari Giorgescu este posesorul unei asemenea palete. Se exprimă prin mers, prin escaladări, prin goană nebună, prin tăceri, prin cuvinte repetate şi răsrepetate uneori, prin îngenuncheri, prin prăbuşiri, prin înălţări. Puţine sunt imaginile pe care un spectacol, oricât de izbutit, le lasă garanţie timpului, memoriei noastre afective, dar două asemenea imagini din acest Pescăruş născut într-un laborator de noapte mă frământă. Cea a modestului învăţător Semion Semionovici Medvedenko interpretat de Lari Giorgescu alergând cei şapte kilometri dus şi şapte kilometri întors ca să o vadă pe Maşa lui şi cea în care acelaşi Medvedenko o roagă pe aceeaşi Maşa să vină acasă să vadă de copilul bolnav. Minunată reîntâlnire cu Lari Giorgescu şi sunt convinsă că nu va conteni să găsească roluri pe măsura talentului său.
Irina Nikolaevna Arkadina a avut norocul Mihaelei Teleoacă, aşa cum o ştiu. Meticuloasă, punctuală, serioasă. Întrezăreşti printre faldurile femeii Arkadina, interpretată de ea, actriţă de renume a timpului ei, dar şi mama. Da, e arogantă uneori, ca orice divă, această Arkadina, dar pretenţiile ei sunt aidoma oricărei femei pe care o întâlneşti, să aibă parte de iubire şi siguranţă. Pe care, fie vorba între noi, Arkadina le-ar avea dacă ar îndrăzni să fie mamă şi nu amanta unui scriitor cunoscut ca Trigorin. Datorită Mihaelei Teleoacă mi-am amintit că actorul trebuie să interpreteze personaje şi niciodată, dar niciodată să nu se reprezintă pe sine în scenă, am înţeles că talentul este acordul perfect dintre simţire şi redare. Actriţa nu-şi pierde vitalitatea în faţa adevărului de pe scenă, pentru că teatrul nu poate fi niciodată minciună. Teatru înseamnă muncă teribilă cu tine, zilnic, esenţială pentru reuşită. Mi-a plăcut modul în care Mihaela Teleoacă a ales să coboare în mina rolurilor sale şi să scoată de acolo cele mai frumoase şi strălucitoare diamante. Arkadina este datorită ei o verigă importantă în povestea Pescăruşului de la Bulandra.
Richard Bovnoczki atrage atenţia prin întreaga construcţie a personajului său, fratele Arkadinei, Piotr, moșierul bolnav. Om modest, bucuros de viața lui şi de cei ce-l înconjoară. Îl priveam de la o respiraţie distanţă pe Richard Bovnoczki şi am înţeles de ce este adeptul ideii că nimic valoros nu se face uşor, că vocaţia te ajută să “devii”, pentru că este în tine această chemare. Actorul ştie că simplitatea este calea cea mai rapidă de a atinge scopul, de aceea naturaleţea cu care dă viaţă personajului său te cucereşte din start. Se simte mâna doamnei Sanda Manu, dar şi a lui Dan Puric în devenirea acestui actor şi se mai simte şi miracolul numit talent.
Polina Andreevna, Isabela Neamţu, pe lângă faptul că are o voce de înger, are şi forţa de a te ridica până la cerul interpretării ei. În jurul ei se creează un soi de fluid magnetic căruia nu-i poţi rezista. Nu ai cum să pierzi vreun cuvânt din cele pe care le rosteşte, într-atât te atrage. Ea ştie cum stau lucrurile, ea le cunoaşte bine, nuanţele nebuniei poveştilor ce se ţes la moşie îi vin mănuşă şi nimic din ce este omenesc nu-i este necunoscut. Isabela Neamţu ştie că meseria se învaţă‚ la cald, pe scenă, alături de partenerii tăi, oricine ar fi ei. Întâlnirile sunt cheia. Cadrul, muzica, dansul parfumul epocii, toate ajută, dar fără scânteia talentului nimic nu ajunge la spectator. Pe Isabela Neamţu şi să vrei şi nu ai cum să o uiţi.
Pe Ela Ionescu am admirat-o în filmul “ La limita de jos a cerului”. Actriţa ştie că profesia pe care a ales să o facă îi oferă şansa realinierii cu tine însuţi, cu adevărul tău interior. Ştie, de asemenea, că oamenii au nevoie de poveşti, altfel nu ar mai iubi zborul de fiecare seară al teatrului. Mașa capătă o nouă viaţă prin interpretarea Elei Ionescu, credibilă de la început până la sfârşit. Tristeţea ei, beţia ei, nebunia iubirii ei, lipsa sentimentului matern, pe toate acestea actriţa le aduce în faţa ta, spectatorule. Poţi să bei cot la cot cu ea dacă vrei. Ai putea să o consolezi, căci te poate încerca sentimentul acesta, fiind atât de aproape de ea, nu încerca să mă contrazici, dar ea nu te va lăsa niciodată. E mândră. E Maşa. E femeia rănită ce n-a cunoscut atingerea celui iubit. Şi este Ela Ionescu, limpede ca apa de izvor şi strălucitoare precum o cometă.
Adrian Ciobanu îi dăruieşte o aură aparte lui Boris Alexeevici Trigorin. Când în ofensivă, lovind cu precizie, când de o dezinvoltură specifică celor ce se simt stăpâni pe situaţie. O compoziţie lucrată cu grijă, neavând nimic ostentativ, pe alocuri un visător ce rosteşte vorbe mari doar ca să cucerească. Îmbină trăirea pasională cu reprezentarea lucidă a sentimentelor, pune accent pe cunoaşterea şi stăpânirea unei game largi de mijloace de expresie. Scriitorul Trigorin al lui Adrian Ciobanu te îndeamnă să culegi din propria lor cenuşă poveştile pe care el a încercat să le prindă între coperţile unei cărţi, dar a eşuat.
Drama artistului pe care nimeni nu-l înţelege, încercările disperate ale unui copil de a se face văzut de mama celebră, toate acestea s-au desluşit clar prin intermediul lui Ştefan Lupu, care-l interpretează pe Konstantin Gavrilovici Treplev, fiul Irinei Arkadina. Lupta lui pentru ca opera să-i fie recunoscută, iubirea lui pentru Nina, zborul lui plin de căderi, ar putea părea uşor exagerate, dar de fapt reprezintă stâlpul pe care aproape toate personajele se sprijină. Treplev nu te alungă cu nebunia lui, te cucereşte prin dorinţa de a-şi readuce mama pe linia de plutire şi îşi arată imperfecţiunile, fisurile fiinţei, iubind fără limite. Atent, implicat, Ştefan Lupu are acel ceva necesar profesiei pe care a ales-o, o sensibilitate atât de specială încât ţi-e greu să-i spui pe nume. Dar este, orice ar fi, har.
Simţi că este ceva familiar la Gabriel Răuţă, interpretul doctorului Evgheni Sergheevici Dorn. Te străduieşti şi, într-un târziu, înţelegi ce anume. Amprenta profesorului său Emil Hossu este atât de puternică încât te orbeşte. Scena este locul unde se simte bine, ca acasă. Aici îşi foloseşte resursele, aici e viu, aici rezonează şi este mereu în priză. Gabriel Răuţă a sorbit din nectarul celebrităţii, a făcut câteva filme în compania unor nume sonore de la Hollywood, dar însemnările pe marginea partiturii sale le face în limba română. Nu îi plac spectacolele de teatru făcute de oameni fără umor şi fără talent, dar experimentul numit “Pescăruşul” poate fi numit o reuşită, fără să ne temem de cuvinte mari.
Vlad Oancea a avut o “misiune imposibilă” şi mi-a plăcut, Ilia Afanasievici Șamraev. Mi s-a părut unitar şi fluent într-o lume ce se destrăma chiar în ochilor săi. Mi s-a părut că are o precizie a detaliului şi o forţă a continuităţii ireproşabile. Vlad Oancea dovedeşte disponibilitate creatoare şi exigenţă dând personajului său o îndărătnicie anume, o şoaptă anume, o oboseală anume.
Pescăruşul... Cine s-a mai gândit să-l aducă pe scenă? Nu-mi amintesc deşi mă străduiesc rememorând versiunile pe care le-am văzut de-a lungul timpului. Un pescăruş interpretat fantastic de un muzician, Adrian George Popescu. Muzica din spectacol îi aparţine în totalitate. Elocvent prin nemişcare, prin răceala sa de gheaţă, prin zborul frânt, disimulându-şi combustia interioară în spatele unei atitudini distante, trăind tot timpul la cea mai înaltă tensiune şi murind în cele mai copleşitoare nuanţe. Ecoul morţii lui a înconjurat scena de mii de ori şi a atins tot ce putea în trecerea lui. Bizar poate, dar atât de atent construit acest personaj al Pescăruşului încât îl iei cu tine când pleci, încercând să-l readuci la viaţă acasă.
Imperfect, dar atât de aproape de omenesc încât e minunat să fii în mijlocul unui experiment teatral atât de interesant, să-i simţi tridimensionalitatea, să-i vezi culoarea şi să te întâlneşti cu realitatea. Am sesizat jarul creator ce mocnea în plină scenă sub picioarele actorilor, unele fără de acoperământ, şi am înţeles că viaţa de acolo îşi trage seva. Pentru un actor scena este viaţă. Pentru un scriitor pagina pe care îşi aşterne creaţia este viaţa. Pentru Pasărea ce se trezeşte din propria cenuşă, zborul este viaţa.
Citește pe Antena3.ro
