Aproape vii

Tocmai când ne pregăteam mai riguros de tăcere, de monotonie şi de amorţeală, când socotelile de ieri păreau potrivite şi pentru cifrele de azi, a venit peste noi Paştele. Cu lumină, cu tradiţii, cu vorbe frumoase rostite la ceas de întuneric, ca de la om la om, sau schiţate în mesaje scrise, ca de la telefon la telefon. Cu ouă înroşite târziu şi cu cozonac proaspăt, cu faţa de masă bine îndreptată de fierul de călcat şi cu tacâmurile pentru musafiri aşezate riguros în sufrageria cu bibelouri şterse de praf. A venit Paştele, dintr-o dată, ca o binecuvântare şi ca o lege, ca o furtună în plină seninătate şi ca un cer senin în plină furtună. Pentru prima dată, după mult timp, nu mai am pornire să scriu despre slujba de Înviere privită din perspectiva domnilor nerăbdători şi a doamnelor pe tocuri foarte înalte. Anul acesta, n-am avut ochii critici cu mine. I-am luat numai pe cei albaştri, cei care ştiu să plângă de dor şi să se uite în permanenţă în stânga şi-n dreapta, în căutarea chipului drag, în căutarea acelui chip drag fără de care prea puţine mai au însemnătate. Anul acesta, bucuroşi de faptul că, aproape de miezul nopţii, în Bucureşti a încetat să plouă, înfriguraţi de gânduri şi de „antiprimăvara” de afară, cu paşi mici şi apăsaţi, am pornit spre biserica de lângă casă, adormiţi de aceleaşi idealuri şi cuminţi, mai cuminţi decât îmi aduceam aminte că putem fi.

Şi, totuşi, parcă aceste sărbători ne-au prins nepregătiţi. Ori a venit prea devreme aprilie, ori ne-am trezit noi la realitate prea târziu. Cu calendarele în faţă, speriaţi de timp şi de noi înşine, a trebuit să ne resemnăm, să ignorăm nedumerirea provocată de sentimentul că toate se întâmplă repede, că, deşi nici n-a ieşit bine din casă mirosul de brad, cu tot cu amintirea lui, ne-am şi trezit cu Paştele la uşă, vindecător şi tainic, cum trebuie să fie.

O săptămână mai târziu, lumea catolică este cuprinsă de evenimentul sanctificării Papei Ioan Paul al II-lea şi al Papei Ioan al XXIII-lea. Frumoase aceste transmisiuni în direct de la Vatican! Atât de frumoase şi de nobile încât nu ne putem obişnui cu ele. Ne uităm, clipind rar, la imagini din Piaţa Sfântul Petru, la o istorie care se scrie sub ochii noştri şi, surpriză!, tocmai când ne obişnuiam cu liniştea de acolo şi cu discursurile pentru pace, un breaking news local (politic, desigur) trimite legătura cu Vaticanul în colţul ecranului, pentru ca, mai apoi, să o înlocuiască de tot. Sanctificarea rulează, de la un moment încolo, doar pe bandă, lângă ştiri mondene, sociale şi economice.

A venit Paştele peste noi şi n-am apucat să oprim ploaia. A venit Paştele peste noi şi n-am apucat să ne bucurăm. Pentru că, la slujba de Înviere, singurătatea şi-a făcut loc la noi în palme, printre picăturile de ceară fierbinte cu care ne-am pedepsit tristeţea. A venit Paştele peste noi. Ne-a găsit aproape vii. Şi, totuşi, ce frumoasă e noaptea de Înviere când, la slujbă, încerci să distingi vocea mamei cântând „Hristos a înviat” şi ţi se pare, pentru a nu ştiu câta oară, că, din toată mulţimea din jur, tot ea cântă cel mai frumos…