Cinci ţinte pentru şapte ani (2)

În faţa celor cinci ţinte amintite în episodul trecut – inflaţia, deficitul bugetar, cursul de schimb, dobînzile şi datoria publică, într-un program de şapte ani – economia noastră este acum la răspîntie

În faţa celor cinci ţinte amintite în episodul trecut – inflaţia, deficitul bugetar, cursul de schimb, dobînzile şi datoria publică, într-un program de şapte ani – economia noastră este acum la răspîntie. Sîntem obligaţi să alegem: ori România va găsi soluţia grăbirii reformelor structurale, unica şansă de a asigura deodată trecerea la euro şi schimbarea modului de viaţă al majorităţii populaţiei; ori vom fi nevoiţi, în anii viitori, să rămînem cu o economie necompetitivă. Şi deci neaducătoare de bu­năstare. Este o alegere dramatică, pe care societatea românească n-o mai poate evita în nici un chip. Nu e însă de acceptat o miză pe cea de-a doua variantă. Pentru că am fi nevoiţi să renunţăm la locul pe care îl rîvnim, în zona euro.

De cele cinci ţinte e legată, de fapt, speranţa noastră de a dobîndi pe deplin identitate alături de ţările europene dezvoltate. Şi de ţările din vecinătatea noastră. Avînd o singură şansă: comprimarea timpului dezvoltării. Din nefericire, noi am fost obişnuiţi să tot amînăm măsurile de politică economică în contextul unui permanent conflict de obiective. Ne-am aflat continuu între două tipuri de constrîngeri, unele interne, altele externe. Dar numai rareori am găsit calea cea mai bună de a le face faţă în timp optim. Ani la rînd, pînă în anul 2000, nici măcar nu am avut un program viabil de politici macroeconomice şi structurale.

Primul program, cel din 2000, a fost o reuşită: aderarea la Uniunea Europeană, în 2007. Al doilea program, în curs de desfăşurare, are ca obiectiv central trecerea la euro, în 2014. Şi începerea procesului de integrare europeană. De unde am pornit? Evaluarea corectă şi fără prejudecăţi a stării economiei nu-i tocmai un lucru simplu. De altfel, sînt convins că avem un potenţial economic cu mult peste ce a arătat ţara noastră pînă acum. Va fi însă nevoie să fie ţinute sub control balanţele macroeconomice. Şi, mai ales, să fie asigurată, în ritm rapid, restructurarea economică. Pentru că nu-i de ajuns un potenţial promiţător. Important, mai cu seamă, este să menţinem economia pe o traiectorie ascendentă. Dar aşa ceva nu va fi posibil fără să ne înfrăţim cu rigoarea financiară şi cu restructurarea efectivă.

Creşterea noastră economică – începută în 2000 şi continuată în prezent – se bazează în primul rînd pe exporturi şi pe investiţii, chiar dacă a apărut în ecuaţie şi explozia consumului. Dacă însă exporturile vor încetini din cauza restructurărilor, rămase deja în urmă, creşterea economică va mai putea fi susţinută numai dacă vom avea o altă locomotivă. Respectiv, investiţiile străine. Căci resurse interne nu avem. E drept că prea puţine ţări se scaldă în resurse. Chiar şi dintre cele dezvoltate. Dar au, în schimb, economii performante, cu creşteri pe verticală, bazate pe productivitate şi eficienţă. Ceea ce înseamnă că principala lor resursă o constituie organizarea raţională a producţiei şi a muncii. E drept că le ajută şi piaţa, ce are ca suprem criteriu eficienţa economică. Noi, românii, avem şi cu piaţa probleme. Mai exact: cu economia de piaţă competitivă. Creşterea economică şi calmarea inflaţiei vor fi posibile de aici înainte numai printr-un ansamblu de acţiuni simultane şi coerente, din care nu pot să lipsească măsuri energice de restructurare. Pe această cale, Uniunea Europeană nu ne aşterne dinainte un covor de pluş. Sîntem nevoiţi să ne cîştigăm singuri noi locuri, desigur în faţă, în joc fiind mai mult decît mîndria naţională. România a dovedit din plin că este în Europa prin cultură, prin spiritualitate, prin obiceiuri şi prin aspiraţii. Acum e timpul să demonstreze că se poate alinia exigenţelor economice ale Uniunii Europene. Desigur, prin performanţe certe, începînd cu reducerea substanţială a deficitului extern, chiar şi a celui public, a inflaţiei şi, bineînţeles, cu sporirea producti­vităţii şi eficienţei. Numai aşa vom scăpa de marile pierderi din economie şi vom putea ameliora costurile unitare ale forţei de muncă, împovărate în prezent de ruptura dintre venituri şi producţia recunoscută de piaţă.

Dar soluţia pentru redresarea economiei n-a fost niciodată, nu este nici acum şi nu va putea fi nici în anii ce vin creşterea fără acoperire a veniturilor. Atît timp cît nu se înregistrează un plus de productivitate şi eficienţă a muncii nu au de unde să vină cîştiguri în plus. Normal ar fi fost ca firmele industriale, mai ales, să devină unităţi producătoare de profit, din care să plătească salarii mari şi să alimenteze cu fonduri întreaga socie­tate, începînd cu spitalele şi şco­lile. În fapt, însă, multora le place postura de unităţi de asistenţă socială, acordînd salarii neacoperite cu productivitate şi producînd pagube tot mai greu de acoperit. Efectele dramatice ale acestei realităţi, ce lovesc întreaga economie şi întreaga societate sînt inflaţia persistentă, e drept că lentă, dobînzile încă înalte, deficitele împovărătoare şi amploarea pierderilor. Ieşirea din aceste capcane a devenit o pro­blemă foarte grea. Dar va fi şi mai grea, tot mai grea, dacă vor interveni alte amînări.

Vremea pentru o succesiune firească a etapelor reformei economice s-a epuizat. România are nevoie, acum, de mecanisme de piaţă specifice unor acţiuni în forţă, care să blocheze motoarele neperformante din economia noastră şi, în acelaşi timp, să mobilizeze resursele de care dispunem pentru a asigura buna funcţionare a motoarelor performante. Numai aşa va fi asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să ducă la un raport normal între cîştigurile şi pierderile din economie, desigur favorabil celor dintîi.