Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La începutul anului, când impozitul forfetar stârnea aprigi controverse, spuneam că diferenţierea respectivei forme de taxare trebuie să ţină cont că nu toate activităţile care se desfăşoară pe aceeaşi suprafaţă au aceeaşi profitabilitate. De pildă, o valoare adăugată generează o frizerie şi alta o shaormerie. Iar această diferenţiere e legată şi de faptul că sunt domenii ce ar trebui stimulate pentru a ajunge la o ofertă consistentă de bunuri şi servicii care să estompeze fenomenul inflaţionist, deci care-s capabile de mai mari creşteri de productivitate. Şi din câte se observă proiectul de lege privind impozitul forfetar se apropie, în cele din urmă, de acest deziderat.
Dar totuşi au rămas multe lucruri din cele pe care le-am evocat în ianuarie 2013 în afara cadrului legal. Cei care plătesc mai rapid taxa forfetară ar trebui să beneficieze de discount, precum bonificaţia de la taxele pe proprietate. În felul acesta s-ar identifica sectoarele mai dinamice.
Iar dacă respectivele firme achită taxa de ce să mai depună bilanţ? De ce trebuie să se cheme SRL? Sau să aibă contabil? Adică, cine are o spălătorie cu siguranţă că nu are treabă cu provizioane sau amortismente. Atunci de ce are nevoie o activitate cu grad redus de sofisticare de contabili? Ei au devenit importanţi când statului i-a fost frică să nu fie furat şi a complicat cadrul fiscal. Or acum acesta se simplifică.
Şi românilor care au vizitat Turcia le-a plăcut la Istanbul, pentru că se pot târgui în magazin. La noi, însă, o ordonanţă a Guvernului Isărescu (99/2000) impune ca reducerile de preţuri să poată avea loc doar în anumite perioade, ca nu cumva statul să încaseze mai puţin din taxe dacă se ieftinesc mărfurile. Fără să se ia în calcul că esenţa capitalismului e piaţa, nu asigurarea de venituri statului. Cu precizarea că forfetarul n-ar trebui să se mărginească la categoriile de servicii la care cheltuiala administrativă pentru plata impozitului pe profit e mare, ci să fie implementat în toate zonele din economie unde aduce o optimizare a cheltuielilor, atât pentru întreprinzător, cât şi pentru stat. Deci şi la cabinete medicale, case de avocatură, notariate, comerţ etc.
Alt lucru “elementar” care ar trebui perceput clar e acela că Fiscul n-ar trebui să încaseze impozite sub forma unui procent dintr-un venit, pentru că dacă pretinde 16% din profitul unei firme ar trebui să investească în aceeaşi măsură. Iar când statul român nu redistribuie ceea ce încasează poate pretinde cel mult o taxă de funcţionare a unei activităţi.
Ca să conchid, e limpede că modelul german de fiscalitate nu se potriveşte unor ţări precum Grecia şi România, ci mai degrabă cel turcesc, care e mult mai liberal decât “liberala” Uniune Europeană. E natural ca un stat să nu perceapă un impozit procentual pe profit, căci nu e părtaş la business, ci o taxă de funcţionare. Apoi, după ce agentul economic plăteşte taxa, face ce vrea el. Creşte sau reduce preţurile, se târguieşte “ca la piaţă” în propriul magazin.
