Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
I’m going off the rails on a crazy train – dar poate că exact asta ne trebuie. O ieșire de pe șinele socialismului soft. O deraiere controlată din zona de confort fiscal. O revenire la capitalismul brutal, dar real.
Lumea modernă se teme de haos. În loc să vadă dinamica pieței, vede pericol. În loc să accepte volatilitatea, cere protecție. Plafonări, subvenții, garanții. Stabilitate oferită, nu cucerită. Și o frică profundă de piață.
Maybe it’s not too late / To learn how to love and forget how to hate – poate n-ar fi rău să învățăm din nou să iubim libertatea economică, nu să o suspectăm. Să nu mai vedem în profit un păcat. Să nu confundăm incertitudinea cu nedreptatea.
Realitatea economică nu e soft jazz. E heavy metal. Și nu ne trebuie mai mult stat. Ne trebuie mai mult Ozzy.
Statul? „Mr. Crowley” al economiei
În Mr. Crowley, Ozzy întreabă ironic: Was it polemically sent / I wanna know what you meant. La fel o poate face și antreprenorul mic, sufocat de birocrație: de ce ne trebuie zeci de avize și permise doar ca să deschidem o afacere? Cine a scris toate aceste reguli și de ce?
Citește pe Antena3.ro
Statul s-a transformat într-un magician întunecat, care, chipurile, ne protejează, dar de fapt talks to the dead – adică vorbește cu idei moarte, scoase din mormântul intervenționismului de secol XX.
Banii ieftini, subvențiile, plafonările – toate aceste instrumente distorsionează selecția naturală a pieței. În loc ca ineficientul să moară, e ținut artificial în viață. Dar, după cum știm din Bark at the Moon, monștrii ținuți în beznă revin mai puternici.
Așadar: Mr. Crowley, what went on in your head? Într-o lume în care trebuie să ceri voie ca să muncești și să justifici că vrei să investești!
Was it polemically sent? – poate. Dar sigur a fost semnat cu parafa instituției care pretinde că știe mai bine ce e bine pentru tine. Statul nu mai e arbitru. A devenit jucător, comentator și paznic.
You fooled all the people with magic – și tot ceea ce era o alegere liberă a devenit acum un labirint reglementat, unde ideile mari se pierd în hârtii. Se face protecție socială cu pixul, nu cu productivitate. Subvenție pentru toți, taxe pentru cei care mai au curaj.
Criza vine, dar lent, invizibil: The clock on the wall / It’s moving so slow. Și când sistemul crapă, vin alți Crowley cu noi soluții: și mai mult control.
Inflația: „the demons that dwell”
You’re flying high again – sună refrenul din Flying High Again. Exact așa face și inflația, după ce statele pompează lichiditate. La început, pare euforic. Toată lumea consumă, investește, crește. Banii curg, iar realitatea se estompează.
I’m living on a fantasy / I can’t believe the things you say to me.
Dar creșterea e alimentată de iluzii. Când bula plesnește, rămâne doar factura.
The world’s a lonely place when you’re gone. – spune Ozzy în Goodbye to Romance. Rămân doar datoriile, falimentele și iluziile pierdute.
Inflația nu e inevitabilă. E o alegere politică. Într-o economie cu piață liberă funcțională, inflația nu ar fi un fenomen structural. E o boală creată de frica de recesiune și de dependența de voturi.
Don't you know, don't you know / It's no good for you? – dar se face oricum, pentru că e dulce la început. Și dureroasă doar după alegeri. Banii ar fi solizi, oferiți de cererea pieței, nu de voința politicului.
Un etalon-aur modern poate reda sănătatea monedei. Dar trebuie să ne dorim asta.
Break the chains around you / Nobody else can bind you – spune Shot in the Dark. Dar lanțurile inflației sunt lucioase și moi. Și lumea le poartă cu mândrie.
Clasa politică: „I’m just a dreamer” – dar unul periculos
I’m just a dreamer / I dream my life away. Numai că politicienii nu sunt antreprenori. Ei nu inovează, nu concurează, nu creează. Dar visează. La salarii minime universale. La prețuri plafonate. La ordonanțe care să salveze lumea. Dar fără risc. Fără concurență. Fără cost.
În același Dreamer, Ozzy cântă: I watch the sun go down like everyone of us / I’m hoping that the dawn will bring a sign. Dar nu vine niciun semn. Doar taxe mai mari, inflație ascunsă, protecționism și minciuni electorale.
Un liberal veritabil știe: piața nu are nevoie de salvatori. Economia funcționează mai eficient când e lăsată liberă. Când oamenii acționează pentru interes propriu, nu din altruism cu bani publici. Când greșelile se plătesc. Când falimentul e permis.
I’m hoping that the dawn will bring a sign – dar zorii vin doar cu inflație, taxe și reglementări. Cu protecție care apără ineficiența. Cu comisii care definesc ce înseamnă „profit rezonabil”.
I don't want to change the world / I don't want the world to change me – spune Ozzy în I Don't Know. Și poate asta trebuie să învețe și statul: nu trebuie să ne salveze. Ci doar să nu ne încurce.
„No More Tears” – pentru antreprenorii adevărați
Într-o lume liberală, antreprenorii nu sunt suspectați de „speculă” sau „lăcomie”. Ei sunt eroii tăcuți ai prosperității. Cei care și-au asumat riscul și uneori au clacat. Dar au construit. Au inovat. Au împins limitele.
The light in the window is a crack in the sky / A stairway to darkness in the blink of an eye – da, e greu, e întunecat uneori, dar e real. Piața nu promite mântuire. Promite doar libertate.
Fix așa arată economia reală: o șansă. Uneori rampă. Alteori prăbușire. Dar mereu reală. Antreprenorii nu cer milă. Cer libertate. Skin and sweat and hustle. Nu subvenții. Nu scutiri. Nu lozinci.
Iar cine nu vrea libertate, cine preferă siguranța artificială, has gone off the rails on a crazy train. Și acel tren se numește stat-balon, hiperreglementare, socialism cu mască de progresism.
No more tears – pentru că piața nu e un loc de consolare. E un loc de testare. Te ridici sau cazi. Înveți sau dispari. Fără plângeri. Fără justificări.
Can you help me? / Occupy my brain? – întreabă Ozzy în Crazy Train. Răspunsul e nu. Fiecare cu creierul lui. Cu riscul lui. Cu responsabilitatea lui.
Cine nu vrea libertate nu e pregătit pentru piață. E doar pasager într-un tren cu bilete gratuite și control permanent. Un tren care merge spre nicăieri. Și care deja deraiază.
„Diary of a Madman” – capitalismul fără machiaj
În Diary of a Madman, Ozzy scrie: A crown of thorns / a stolen dream / I have no vision, but I can see. Așa sună liberalismul azi: nebunie într-o lume care vrea doar siguranță. Dar e singura idee coerentă.
Piața liberă nu flatează, nu promite, nu consolează. Dar creează. Inovează. Se regenerează.
Poate că liberalismul economic pare o nebunie pentru cei crescuți cu frica-n oase și cu statul peste tot. Dar, în realitate, doar piața liberă vede clar. Doar ea are instrumentele necesare pentru adaptare și reziliență.
Nu ne trebuie mai mult stat. Ne trebuie mai mult Ozzy. Mai mult curaj, nonconformism, libertate asumată. Mai puțină grijă impusă. Mai multă responsabilitate.
Piața e A shot in the dark / One step away from you. Cine vrea riscă. Cine nu stă pe margine.
Piața liberă e rock’n’roll-ul economiei. Restul e zgomot de fond.
So I’m going off the rails on a crazy train.
Și dacă trenul duce spre libertate, haideți cu toții.
All aboard!
