Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un sistem financiar, fie că se bizuie mai mult pe pieţe de capital, fie mai mult pe bănci, are rolul de a mişca surplusul de lichiditate de la cei care economisesc la cei care au nevoie de mai multe resurse (pentru consum sau pentru investiţii). Intermedierea trebuie să fie transparentă, iar nivelul dobănzilor (ce acoperă diverse orizonturi de timp) ar concilia dorinţa unora de a se imprumuta cu inclinaţia altora de a renunţa la o parte din resursele proprii pe o perioadă de timp. Băncile şi pieţele de capital (prin tranzacţionare de obligaţiuni) asigură această intermediere. Dacă pieţele evaluează bine riscurile şi există mecanisme de supraveghere (prudenţiale) eficace, ar trebui să fie evitate eşecuri majore, turbulente, de proporţii. Intervin aici două aspecte esenţiale, care ne ajută să inţelegem ce se intămplă acum pe pieţele financiare. Unul priveşte funcţionarea pieţelor financiare. Dacă admitem că ele nu sunt perfecte, apare problema unei intervenţii de ultimă instanţă (of last resort), dacă lucrurile se strică mult - pentru a salva sistemul; se pune problema stabilităţii sistemului. Fiindcă o bancă centrală are două misiuni esenţiale: să lupte contra inflaţiei şi să asigure stabilitatea sistemului financiar. Al doilea aspect priveşte modul in care se evaluează riscurile, ceea ce este legat de gradul de transparenţă a pieţelor financiare. Contează enorm aici relaţia intre cei care tranzacţionează active financiare; mă refer la măsura in care este judecat (cuantificat) riscul asumat de cel care deţine active financiare.
Este de constatat că gradul de transparenţă a pieţelor financiare a diminuat considerabil in ultimul deceniu, pe fondul globalizării pieţelor financiare, al creşterii ponderii pieţelor de capital şi al utilizării masive de derivative.
Globalizarea a interconectat pieţe financiare, geografic şi temporal; tranzacţii se fac in timp real către toate azimuturile. In acelaşi timp, inovaţiile financiare/derivative (ce includ securitizarea de obligaţiuni) au răspăndit riscuri. Pe de o parte, este de admis că diseminarea riscurilor măreşte aria de participare la tranzacţionare, ceea ce nu este in sine rău. Pe de altă parte, derivative foarte complexe au opacizat tranzacţiile, pieţele financiare - intrucăt multora dintre cei care au cumpărat active financiare nu le-a fost suficient de clar ce cumpără. In plus, modul de construcţie a derivativelor face dificilă localizarea riscurilor, ceea ce reprezintă un viciu extraordinar pentru funcţionarea corespunzătoare a relaţiilor de credit. Poate că exagerez, dar unele derivative au condus la cvasischeme Ponzi. Cănd teama se instalează, cănd se doreşte un exit imediat/rapid, incertitudini create de construcţia derivativelor blochează pieţele.
Â
Unele derivative nici nu sunt tranzacţionate efectiv şi a crede că metode cantitative (modele econometrice) pot oferi o evaluare adecvată a riscurilor este aproape o ficţiune. Aceasta s-a văzut din plin o dată cu turbulenţele de pe piaţă. Şi episodul cu hedge-functul LTCM (Long term Capital Management), in 1998, dovedise căt de imperfecte (inşelătoare) pot fi asemenea modele. Lipsa unor pieţe de tranzacţionare efective nu poate fi substituită; aici se poate face o analogie cu incercarea in sistemul economic cu planificare centrală de a construi preţuri umbră, de echilibru, pentru servicii şi produse.
Pe pieţe se simte acum un deficit major de lichiditate, deşi, paradoxal, in lume sunt regiuni (Asia, mai ales) care economisesc enorm; suntem parcă in starea definită de Keynes prin "capcana lichidităţii" (the liquidity trap), cănd inclinaţia spre lichiditate creşte exponenţial. In acelaşi timp, creditul nu funcţionează adecvat, intrucăt există teamă, o criză de incredere. Iar o criză de incredere nu poate fi inlăturată prin exhortaţii, simple declaraţii; va trece timp bun pănă ce va fi depăşită starea actuală de pe pieţele financiare, care implică o reglementare mai bună a pieţelor (inclusiv a operaţiunilor fondurilor de risc/hedge funds). Ceea ce este mai rău este că economia reală nu va rămăne neafectată. Chiar dacă bănci centrale mari diminuează dobănzi de referinţă, pentru a spori lichiditatea in piaţă, nu se va reveni la o politică a banilor ieftini. Creditul pentru corporaţii şi cetăţeni va fi mai scump. Şi un credit mai scump, cumulat cu o reevaluare a riscului, va conduce, alte condiţii neschimbate, la ritmuri de creştere economică mai mici in SUA, in Europa etc.
